Sub raport sociologic, prezenta rubrică reprezintă o încercare de a colecta particulele primare din care pare a se configura un posibil limbaj al tranziţiei. Mişcarea acestor particule poate fi descrisă din două perspective: cea a transformării şi cea a desincronizării. Prima perspectivă prospectează modul în care o populaţie poliglotă devine monoglotă. Dictatura stalinistă ne punea în situaţia de a folosi concomitent trei limbi: cea publică, impusă dintr-un centru unic, limba de lemn; cea privată, rebelă şi conspiratorială, la fel ca însăşi existenţa individului privat; şi cea aluzivă care, utilizînd vocabularul limbii de lemn, strecura ceva din ereziile limbii private în sfera publică - şopîrlele. Desincronizarea decurge din felul cum această transformare a limbii se articulează cu ambianţa ei socială. Limba menită să zugrăvească schimbarea societăţii se schimbă sensibil mai repede decît societatea pe care o zugrăveşte. Tranziţiei îi este mai la îndemînă să vorbească despre imperativul schimbării decît să înfăptuiască schimbările imperios necesare. Aflat în vara lui 1989 la Varşovia, unde sub nasul Kremlinului şi fără tradiţionala apariţie a tancurilor sale, se constituia primul guvern Est-European impus de forţele anti-comuniste, Timothy Garton Ash făcea o remarcă aparent marginală: de la o zi la alta întreaga ţară se prefăcuse într-un Hyde Park de dimensiuni naţionale. După decenii de oprelişti, întîia libertate pe care şi-o luau polonezii era aceea de a rosti în gura mare cuvintele vreme de decenii neîngăduite. Aşa cum s-a putut constata ulterior, izbucnirea acestei frenezii a vorbirii nu reprezenta o ciudăţenie a polonezilor, ci o caracteristică a tranziţiilor spre post-stalinism.

În decembrie 1989, România a dat acestei irepresibile nevoi forma primului talk-show audio-vizual necenzurat. Angajarea tuturor în această bruscă socializare a unei orato