Ci într-a o sută una poveste, tot în lipsa Şeherezadei, povestitorul urmă aventura studenţilor ajunşi în '93 în Franţa, dintre care unul dorea - în numărul trecut - să ajungă la Deauville. Cine ştie ce-l mîna pe el tocmai acolo, în nordul Franţei, pe malul Canalului? Poate că legenda locului îi dădea ghes, pentru că - ei, da - staţiunea aceasta are o poveste aparte. Cel de-al cărui nume s-a legat de la început destinul aşezării a fost ducele Charles de Morny, frate după mamă al lui Louis Napoleon Bonaparte (viitorul împărat Napoleon al III-lea), mult mai cunoscut drept complotist pe la mijlocul secolului trecut şi serios om de afaceri mai apoi, în primul deceniu al celui de-al Doilea Imperiu. Prin 1860, cu cîţiva ani înainte de propria-i moarte relativ timpurie, de Morny a pariat pe o ambiţie: el a înfiinţat staţiunea Deauville, nebănuind - în ciuda tuturor speranţelor şi clarviziunilor sale - succesul de care se va bucura şi nici puterea de magnet a plajei de acolo pentru cine vrei şi cine nu vrei. (Îl sperie gîndul pe povestitor la cîtă retorică zace în povestea aceasta, şi cîtă demagogie pe care încearcă să o reprime.) Mai apoi, după construirea şoselei Paris - Normandie şi după apariţia aeroportului chic de lîngă Deauville, staţiunea a devenit efectiv celebră. Nu numai că acolo poţi bea cel mai curat calvados cu putinţă, dar, în egală măsură, cazinoul şi hipodromul te aşteaptă în tot sezonul. Şi mai există, peste toate, plaja! O plajă cum nu mai este alta în toată Franţa, deşi, - slavă Domnului şi slavă Mînecii, Atlanticului şi Mediteranei - hexagonul tocmai de plaje nu duce lipsă. Dar cea de la Deauville este unică şi inimitabilă; cîntată de Joe Dassin şi de Serge Gainsbourg, pictată, fotografiată şi visată precum nicicare alta, plaja de la Deauville te subjugă vara, te fascinează toamna, te face înţelept în iarnă şi te întinereşte miraculos în primăvară.