Euroviziune şi viziuni locale Am avut curiozitatea să urmăresc de curînd, parţial, concursul muzical al Euroviziunii. De fapt, mai degrabă am fost interesat de felul în care se dau notele; altfel, festivalul pare încă unul în care europenii cîntă pentru părinţii lor, înainte de a merge la un dancing cu muzică americană. Un astfel de festival este unul în care apar nume de ţări. Unde apar acestea, apar, evident, şi orgoliile naţionale. Fireşte că fiecare naţiune aşteaptă succesul reprezentantului său. Nu insist asupra punctajului (cu iz de "blat tovărăşesc") obţinut de trupa noastră (care are şi piese mai bune decît cea cu care a concurat). M-a pus pe gînduri însă insistenţa cu care prezentatorul TVR apela la românii din străinătate pentru a suna în favoarea trupei noastre la televoting. E normal ca spectatorii unui meci de fotbal să încurajeze echipa lor favorită. Însă, cînd este vorba de muzică, este acelaşi lucru? Nu e oare mai normal să votez pentru cîntăreţul care îmi place? Valoarea artei este dată de capacitatea acesteia de a circula şi de a se impune "consumatorului" de oriunde. Foloseşte la ceva un laureat pe care nu-l ascultă, citeşte sau priveşte nimeni? Cred că traducerile din Baudelaire şi Dostoievski aparţin mai mult literaturii române decît un Agîrbiceanu pe care nu-l mai citesc decît elevii pedepsiţi de dascălii lor, cred că Beethoven şi trupa Beatles aparţin mai mult muzicii româneşti decît cîntăreţele leşinate, urmaşe degenerate ale şansonetiştilor din '50 pe care le-am moştenit din vechiul regim şi care nu au beneficiat încă - regretabilă eroare - de salariile compensatorii. Aceasta este însă deja o problemă de orientare culturală. Şcoala românească, în lipsa unor reformatori veritabili, perpetuează ideile generaţiei care l-a organizat: paşoptiştii. Programa şcolară din România cultivă pe toate căile un naţionalism fără sens. Elevul nostru nu