Cînd unul dintre fondatorii Europei unite, Jean Monnet, a optat pentru politica "paşilor mărunţi" a avut în vedere atît considerentele practicilor economice şi politice, cît şi dimensiunea psihologică a integrării europene. Pe un continent răvăşit de adversităţi şi puternic marcat de specificităţi, coordonarea unei evoluţii comune era dificil de realizat, pentru că, obiectiv, interesele naţionale nu puteau fi nivelate, dar şi acolo unde ele coincideau, diferenţele de formulare, de reprezentare erau tot atîtea obstacole pentru emiterea unui mesaj comun. Paradoxal, pe măsură ce se produce alinierea criteriilor economice, politica "paşilor mărunţi" îşi epuizează rezervele. Moneda comună euro îşi pierde din valoare, în timp ce economiile care au adoptat-o marchează ritmuri susţinute de creştere. Specialiştii susţin că disfuncţia s-a produs pentru că nu există o politică financiară comună şi prim-ministrul francez propune ca miniştrii de finanţe ai celor unsprezece ţări "euro" să constituie un "guvern economic" autorizat să ia deciziile necesare. Nu e clar ce raporturi ar exista între acest "guvern" şi structurile comunitare. Tratativele în vederea primirii noilor membrii reactivează tensiunile dintre cei vechi. Pînă acum ţările mici şi cele mari aveau, în mod egal, cîte un vot şi hotărîrile importante nu se luau decît în unanimitate. Un asemenea mecanism nu poate fi eficient dacă presupune consensul a 30 de membri. Şi faptul că, ipotetic, o ţară cum e ducatul de Luxemburg poate bloca o decizie adoptată de toate celelalte este de natură a nelinişti spiritele preocupate de eficienţă. S-au elaborat diverse proiecte prin care numărul voturilor să corespundă cu numărul locuitorilor, iar hotărîrile să fie adoptate prin diverse majorităţi proporţionale. Dacă se adoptă un asemenea sistem, rolul ţărilor mari va creşte în dauna celor mici, dar, se poate imagina o situaţie c