Sub aspectul datoriei publice, interne şi externe, România îmbracă forme specifice. Din acest motiv, nu este recomandabil ca realităţile româneşti în această materie să fie analizate potrivit criteriilor vest-europene. Fiindcă s-ar ajunge la concluzii greşite. În 2000, datoria publică a României, internă şi externă, nu reprezintă mai mult de 34-36 la sută din PIB. În schimb, plafonul maxim pe care Uniunea Europeană îl stabileşte pentru acest indicator este de 60 la sută din PIB. Ce concluzie se poate desprinde? Că România, la acest capitol, n-ar fi în faţa unui semnal de alarmă. Adevărul e însă altul. Fiindcă, în România, pericolul nu este ponderea în PIB a datoriei publice. Pericolul este dificultatea de a finanţa această datorie. De unde apar dificultăţile? În primul rînd, din trecut. De zece ani, societatea românească se luptă cu lipsa de eficienţă în economie. De fapt, se luptă de o jumătate de secol cu această boală, dar tranziţia a agravat-o. Acum plătim amenda. O plătim, în primul rînd, prin restrîngerea procesului investiţional. Din cauză că întîrzie relansarea investiţiilor, nu se nasc noi locuri de muncă în sectoarele rentabile, cu deosebire în servicii, care să pună în funcţiune pompele de bani şi să absoarbă forţa de muncă disponibilizată din întreprinderile nerentabile. Dar nenumăratele dificultăţi îşi au rădăcinile în prezent. România a rămas în urma principalilor săi parteneri în raport cu gradul liberalizării economice; subvenţiile de la stat au continuat să curgă, chiar dacă mai mult mascate şi mai puţin făţişe; iar sistemul stimulentelor s-a dovedit a fi lent în deschiderea către concurenţă; bursa nu reuşeşte încă să dea ora exactă în economie. Din toate aceste motive - şi din multe altele - economia românească

nu reuşeşte să susţină bugetul şi să asigure creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale. Costurile unitare ale forţei d