Interesante sunt, uneori, discutiile simple. Ca si bucuriile simple. Afli o multime de lucruri la care nu te-ai gandit vreodata, desi sunt banale, ca frunza care pica. Asa mi-am dat seama, la o vorba cu un bun prieten, ca exista o mare carenta in cultura romana, si mai ales in literatura, desi, oarecum, o intuiam. Nu mai avem aparat critic. Ne reamintim ca perioada marilor clasici, cu toate realizarile ei, s-a format sub directa coordonare a criticii estetice propuse si impuse de Titu Maiorescu. Rezultatele ei au fost remarcabile, ierarhia a functionat eficient si ne-am ales cu un buchet de creatori care ne-au dat limba si o noua mentalitate. La fel, perioada interbelica. Dupa cum era de asteptat, dar mai ales de dorit, decembrie '89 a adus schimbarea. Artistii erau asteptati sa scoata din sertare marile opere, pe care le tot laudau pe la prieteni. Era de dorit, dar n-a fost asa. Opere de sertar erau foarte putine, si cu atat mai putine erau si cele de valoare. Unii, ca sa-si hraneasca orgoliul, au scris peste noapte tot felul de brosurele, in care au dat drumul la imaginatia pe care o aveau, uneori si bolnava, si au scos, in graba, creatiile dizidentei. Altii, cu bani in buzunar, castigati pe rulmentii vanduti in Turcia si pe alte feluri de contrabanda si jaf, au avut impresia (si inca o au!) ca trebuie sa-si lase si ei numele pe-o carte. Si au comis-o! Rezultatul? O mare de hartie tiparita, pe care n-o mai intelege nimeni. Si peste toate acestea, lipsa aparatului critic, indreptatit sa puna ordine. "Nu avem critici! Ne-ar trebui un Calinescu, cu tot cu scoala lui, ca sa mai stim ce citim si ce nu", imi spunea prietenul de mai sus.

In ultima vreme, sub pretextul restituirilor culturale, apar tot felul de concursuri, reuniuni, expozitii, unde se dau premii, distinctii si cate si mai cate. Si vin ilustrii anonimi, fara opera, fara valoare si talent si-ti