Un pahar cu apa. Poveste de pe lumea cealalta, din vremea "epocii de aur". O familie de romani, proaspat deveniti belgieni, a infiat un copil dintr-un orfelinat romanesc. Infiat e un fel de a spune, asta presupunand o oarecare normalitate birocratica. De fapt, s-au chinuit mai ceva ca hotii de cai, l...
Un pahar cu apa
Poveste de pe lumea cealalta, din vremea "epocii de aur". O familie de romani, proaspat deveniti belgieni, a infiat un copil dintr-un orfelinat romanesc. Infiat e un fel de a spune, asta presupunand o oarecare normalitate birocratica. De fapt, s-au chinuit mai ceva ca hotii de cai, lasand in urma spagi multe si marunte, desi nu atat de nerusinat de mari ca in vremurile democratiei originale. Cu masina fiind, in drum spre Belgia, ei au facut un popas in Munchen, sa-si traga sufletul, trecusera prin multe, si sa ne arate minunea. Vietatea, desi avea aproape cinci ani, se tinea bine, nu-i dadeai mai mult de doi. Arata ca o mica salbaticiune tacuta, toata numai ochi, gen Domnisoara Pogany. Nu scotea un sunet, de fapt nu vorbea deloc. Nu-l impresiona nimic, jucarii, nici bomboane, hainutele cele noi si atat de colorate. Se anima vag cand il luai in brate. Atunci se lipea de tine ca iedera de zid. Tresarea de placere la cea mai mica mangaiere. Se insufletea cu adevarat doar la masa si numai cand vedea cosul de paine. Atunci scotea un fel de chiot prelung, rostind singurele cuvinte pe care le stia, "ioooote baaaaa", si incepea sa infulece la paine. In viata mea n-am vazut o gura de copil in care sa incapa atata paine. Avea paine in gura, in par, in nas, in ochi, in urechi. Daca ar fi avut o mie de maini, toate ar fi fost pline de paine. Ca s-o scurtez, vietatea a devenit ditamai belgianul, a mers la scoala, a facut armata, a studiat, a schimbat mai multe iubite, a umblat prin lumea larga. Mancarea lui preferata continua sa fie tot paine
