Calul din campul cu floriSingura pe tot intinsul campiei, se zarea numai atunci cand vantul culca ierburile inalte si ea ramanea in picioare, alba ca laptele, cu coama rasfirata peste ochii orbi. Venea dimineata in urma hergheliei, la pas, urmarind clinchetul clopotelului, atarnat la gatul calului c...
Calul din campul cu floriSingura pe tot intinsul campiei, se zarea numai atunci cand vantul culca ierburile inalte si ea ramanea in picioare, alba ca laptele, cu coama rasfirata peste ochii orbi. Venea dimineata in urma hergheliei, la pas, urmarind clinchetul clopotelului, atarnat la gatul calului care nu de mult ii fusese manz. Rand pe rand, clopotelul a trecut la toti manjii ei, pe care ii hranise si-i mangaiase cu botul ei umed si catifelat. Pe unii si-i mai amintea. Pe ultimii doi ii facuse fara sa-i vada. Intr-o seara, dupa o ploaie groaznica, se imbolnavise. Scapase cu viata in cele din urma, dar isi pierduse vederea. Simtea caldura soarelui, mirosea campul, dar lumina nu mai rasarea nicaieri. Inauntrul grajdului se facuse parca si mai intuneric. Ieslea era in fata, odinioara o mai zarise, asa, ca prin sita, apoi intrase si ea in bezna. Deasupra capului era fereastra, ridicase ochii si statuse asa, pana cand glasurile oamenilor si ciripitul randunelelor ii vesti dimineata. Dar fereastra tot nu se lumina. Si-ntunecata a ramas pentru totdeauna. In ultimii ani, parca au uitat-o toti. Pleaca singura din grajd si se intoarce singura. Indata ce sunt scosi afara, in camp, ceilalti cai o iau razna, dar ea paste putin, apoi ramane cu urechile ciulite si ochii in gol. Sta singura, incremenita. Arareori, seara, isi mai aduc aminte de ea atunci cand omul care aduna caii o striga prelung. Ea vine la pas, printre tulpinile inalte de lumanarica, ce o ating ca intr-o mangaiere. Intreg campul o cunoaste si o iubeste. Cum merge incet, fluturi mici, albastri, atrasi de
