De ce sa ne aducem aminte, asa cum am facut data trecuta, de spotul cu falsul karaokangiu din baie? Promotia a trecut de mult. Spotul – multi dintre noi l-au si uitat; ba multi nici nu l-au bagat de seama. Tocmai de aceea, pentru ca a fost perceput cel mult ca o bizarerie, ca o umplutura in programul TV. Si apoi, pentru ca aceasta reclama atinge o culme a incomunicabilitatii in publicitatea romaneasca: sa-l obligi tu, negustor cu marfa nevinduta, pe bietul consumator sa se zgiiasca la fugacea subtitrare in romana, in raspar fata de sonorul spotului (un cintec de dragoste-n engleza), ca sa inteleaga din literele acelea puchinete bruiate de vocalizele alogenului, ce intentionezi sa-i oferi; si sa speri sa si cumpere: asta-i chiar culmea! Si mai ales pentru ca e deja emblematic pentru publicitatea romaneasca acest mod straniu de a codifica mesajul: nu spre a fi decodat mai lesne si mai profitabil pentru constiinta receptorului, ci pentru a ramine strasnic incifrat conform viziunii „artistice“ a emitentului (a publicitarului).

Data trecuta, am evocat doua spoturi pe teme chinologice difuzate de acelasi anuntator de Sarbatori, la un an diferenta. In ambele spoturi se putea observa un acelasi soi de coregrafie, de ritual de doua ori bizar: o data prin exotismul obiceiurilor evocate (alegerea catelusului din vitrina unui pet shop sau maimutareala haioasa a karaoke-lui – ambele prea putin cunoscute publicului romanesc, eventual din niscai filme americane); a doua oara prin incarcarea informationala suplimentara (divaganta fata de scopul merceologic al comunicarii) a acestor actiuni: pachetele „telefon plus cartela“ de iarna trecuta latrau si se gudurau in vitrina in chip de catelusi (vreo metafora pentru fidelitate sau accesibilitate?); iar karaoke-le de iarna asta era de fapt un play-back, al carui microfon era de fapt un telefonas ce putea fi confundat si cu