Uriel aprinse o lumînare şi o îndesă tare în opaiţ. Deodată grădina se schimbă, parcă trezită la bătaia unui clopot. Frunzele de aur ale stejarilor ca şi cele de tei şi de mesteacăn se aprinseră şi ele pîlpîind în rînd cu izvorul luminii. Umbrele lor jucau graţios un joc nemaivăzut.
Rămas singur de veghe, pentru prima dată de cînd lucra în cetatea cerească se gîndea cu grijă dacă va putea face faţă. Pe aleea principală descoperi un copac care nu se asociase bucuriei celorlalţi: nu se legăna, nu lucea. Îmbrăcat în negură tristă, trosnea doar ca o toacă putredă. Pe trunchi scrisese cineva: "Pomul cunoştinţei". Paznicul simţi o răceală ce îl înăduşea. Se grăbi să iasă din vatra blestemată, cînd la rădăcină zări două smaragde cum nu mai văzuse. Îl chemau îmbietor.
Ager şi agil cum era, îi fu uşor să se arunce după pietrele ispititoare, dar cînd căzu pe iarba moale, smaragdele dispăruseră.
Căută prin livada cireşilor înfloriţi, da, acolo erau. Cu cît ele se îndepărtau, cu atît se înverşuna el, urmărindu-le. Dar îşi dădu seama că, împins de cineva, alunecă spre locul numit Genunea Raiului, acolo unde nevolnicii şi păcătoşii, adică toţi cei care spurcă ce ating, sînt aruncaţi în focul gheenei. Ajuns pe buza prăpastiei, văzu pe fundul cenuşiu ochii de smaragd ai Şarpelui clipind. Bestia îl aştepta. Încercă să se prindă de nişte trandafiri, dar se înţepă şi îi rupse. Mîinile înţepenite dădură de scoarţa unui pom, un gutui pitic, ce cînta din frunză un cîntec străvechi. Acesta întinse o crenguţă cu două poame care se prăvăliră sărind din piatră în piatră. Aşa s-a salvat.
Răsufla greu, aşteptînd să se liniştească, dar nu se sculă încă. Pe peretele de stînci ameninţătoare urca - ce minune! - un om îmbrăcat cu deosebită grijă. Uriel îl recunoscu. Ajuns pe platoul de sus, noul venit îşi scoase pălăria: "Am onoarea să te salut, vajnice căpitan!" Ră
