Cu patru ani în urmă, la prima ei expoziţie în România, pe atunci patronată înalt de Ion Iliescu, nimfeta de geniu a picturii universale, pe numele ei Alexandra Nechita, declara răspicat, într-un seducător idiom vasluiano-american, că şcoala este un factor parazitar, inhibant şi stricător nesăţios de talente virginale şi că, în concluzie, nubila clonă picassiană nu va recurge în veci la serviciile abrutizante ale acesteia. Acum, la cea de-a doua sa expoziţie la Bucureşti, cu al cărei prilej înălţimea patronajului şi-a schimbat doar numele, nu şi năravul sau caracterul, cel mai minunat vlăstar germinat din compostul daco-romano-cuman, devenit femeie în toată firea, ba chiar niţel îmbătrînită prematur, îi mărturisea lui Dan Diaconescu, iar acesta mima convingător atitudinea celui care înţelege, că, pînă la urmă şcoala ar fi totuşi ceva, că ea pune la dispoziţia celui care o frecventează un set de valori, de informaţii, de metode şi deprinderi care pot fi utile într-o muncă sistematică. Aşadar, o importantă schimbare de atitudine şi un început bun pentru orice discuţie serioasă. Iar discuţia poate începe tocmai de aici, de la ideea de instruire, şi tocmai aici, la Palatul Cotroceni, în mijlocul expoziţiei. Iar această expoziţie, dincolo de encomiasme, de priviri halucinate şi de strigăte victorioase, chiar poate fi privită ca un caz, însă nu ca unul artistic, ci mai degrabă ca unul psihologic, comportamental şi, evident, comercial. în primul rînd, asemenea întregului fenomen, ea este un sincretism, o formă de manifestare impură, în care o aspiraţie vastă se loveşte brutal de incultură, de lipsa informaţiei sistematizate şi de absenţa celor mai elementare cunoştinţe tehnice. în al doilea rînd, ea este un amestec incitant de expresie inocentă, în toate sensurile cuvîntului, şi de ofensivă coşmarescă, uneori cu accente tragice, alteori doar groteşti, iar, în al treil