Mihai Vakulovski: Servus, Emil. Încep astfel pentru că v-am auzit spunînd că sînteţi pe jumătate ardelean. Asta în legătură cu faptul că sînteţi redactor pentru Basarabia al revistei Vatra (Tg. Mureş) şi aţi publicat o carte (Cel bătut îl duce pe cel nebătut) la Cluj, sau...?

Emilian Galaicu-Păun: Sunt "ardelean" prin adopţiune, odată cu angajarea mea la Vatra, deşi în familie exista o legendă conform căreia străbuneii mei pe linie maternă (Păunii) ar fi venit din Transilvania. Dar adevăratul "certificat" de ardelean mi l-a semnat Al. Cistelecan: într-o cronică la Levitaţii deasupra hăului el spune: "în sufletul ortodox al lui Emilian Galaicu-Păun zace un protestant şi chiar în expresionismul crucificării el exploatează mai curînd o tradiţie catolică decît una bizantină". Ergo: sunt un fel de greco-catolic ("unit") basarabean lăsat... la Vatra...

M.V.: Iată că s-ar putea afla cum a apărut "post-numele" din paşaport.

E.G.P.: În numele meu s-au "unit" două neamuri, prin mama şi tata, Galaicii şi Păunii. Ar fi fost păcat să-l uit pe vreunul.

M.V.: Şi, fiindcă v-aţi amintit de Al. Cistelecan, ce rol are pentru dumneavoastră critica literară?

E.G.P.: Nu mi-au plăcut niciodată scriitorii "mărginiţi". Un poet (prozator) trebuie să ştie a analiza o carte (proprie sau străină) "din interior" spre "exterior". Este privilegiul artistului, o astfel de analiză. Fiindcă marea majoritate a cititorilor o vor analiza din "exterior" spre "interior". Poetul (prozatorul) însă creşte odată cu ea, o "poartă" dacă vrei.

Întotdeauna am încercat să citesc cutare sau cutare autor într-o ediţie critică. Astfel, critica a fost ca un fel de umbră a operei, umbra demonstrînd că opera nu e... o fantomă. În ce mă priveşte, scriu cronică (eseu, studii) pentru a-mi "materializa" jumătatea raţională a fiinţei mele, preze