Un debut vizibil în poezie, s-a petrecut odată cu apariţia volumului Călăuza tăcerii semnat de Andreea-Luciana Dumitriu. Aflată acum puţin peste vîrsta majoratului, autoarea confirmă lucrurile bune care s-au spus, în anii din urmă, despre lirica sa, publicată în reviste culturale ieşene ori citită în cenaclurile, foarte active, ale Iaşului literar. Abia cu promoţia ei se constituie ceea ce s-ar putea numi o nouă paradigmă poetică (estetică şi de sensibilitate): aceştia sînt, dacă vor fi, "lupii tineri" ai literaturii noastre contemporane. Fapt semnificativ, îi stă alături un grafician (post) modernist: Ion Truică. Şi, în adevăr, foarte acroşantă această alăturare între poezia unui om de douăzeci de ani şi imaginea (re)compusă, în oglinda sa, de un om trecut de vîrsta primei tinereţi. Poezia Andreei-Luciana Dumitriu cultivă două teme majore, în descendenţă expresionistă, tratate însă cu un timbru original şi într-o tonalitate care dezminte tot ce s-a scris despre "poezia feminină" şi despre "candoarea" vîrstei primei cărţi: sînt tema corporalităţii poemului, întîlnită rareori în poezia generaţiei '80 şi motivul realului opresor, al cotidianului cenuşiu şi inform care modifică structuri ale fiinţei interioare, le spulberă pentru a lăsa eului varianta recompunerii, a reconstituirii şi reformării sale: "Sîngele tău/ se scurge/ prin mîna mea/ Mirosul lui/ dulce-acrişor/ se pierde în mine/ Sîngele tău/ se prelinge/ printre degetele mele/ Culoarea lui/ stridentă/ mi-a colorat unghiile/ Am adormit cu mîna/ pe rana ta/ Cînd m-am trezit/ şi te-am întrebat/ "te doare?"/ deja muriseşi" (Sîngele tău). În prelingerea sîngelui tău din acest admirabil text e "curgerea" poemului însuşi, facerea lui, rostogolirea literelor, sintagmelor, versurilor, pînă la forma - şi culoarea! - finale; odată mai mult, se confirmă trecerea de la estetica celui-ce-scrie-trăind (specifică generaţi