În ultimele decenii, odată cu traducerea operei sale în diferite limbi, Fernando Pessoa s-a impus ca un caz cu totul aparte în contextul literar al secolului XX. Notorietatea sa se datorează, dincolo de cercul cunoscătorilor efectivi ai operei, aşa-numitului fenomen heteronimic - inventarea unor personalităţi poetice alternative, care nu reprezintă simple modalizări ale unei voci unice, ci false subiecte ale scriiturii, dotate cu universuri poetice, idiosincrazii stilistice, poetici, sisteme de referinţe culturale, biografii şi chiar horoscoape proprii. Pe lîngă cei trei heteronimi principali şi perfect conturaţi a căror principală activitate a fost creaţia poetică - Alberto Caeiro, Ricardo Reis şi Álvaro de Campos, Pessoa a schiţat şi siluetele unor semi-heteronimi (personae mai slab discriminate în raport cu eul-origine), al căror teritoriu de expresie era proza. Încă din 1913, cu aproape un an înainte de "ziua triumfală" a emergenţei heteronimilor, Pessoa notează la finalul unui text publicat în revista Águia din Porto că acesta aparţine unei viitoare Cărţi a neliniştii (sau a neliniştirii, conform opţiunii traducerii româneşti), un "jurnal", oscilînd între confesiunea intimă şi eseu, căruia îi atribuie în timp o serie de fragmente, notaţii rapide sau proze structurate de mică întindere, încercînd simultan să structureze un model de organizare, niciodată însă dus pînă la capăt.

Pînă în ultimii ani ai vieţii, Pessoa a adăugat neîntrerupt noi pagini proiectului iniţial, autorul fiindu-le, într-o primă fază, Vicente Guedes şi parţial marchizul de Teive, iar, după 1928, Bernardo Soares, - nume căruia, în ediţia de faţă, îi sînt atribuite global textele care au putut fi asimilate Cărţii neliniştirii. În 1932, într-o scrisoare adresată lui João Gaspar Simões, Pessoa descria planul unei ediţii de volume (în timpul vieţii n-a publicat decît unul singur