Citesc, între alte noutăţi editoriale, Trecut-au anii..., fragmentele din jurnalul de exil al lui Virgil Ierunca, publicat la Humanitas, laolaltă cu trei interviuri, cîteva articole (unele reluate din România literară) şi "scrisori nepierdute". Nu-mi propun, aici şi acum, să recenzez cartea, care ar merita-o din plin, impresionantă evocare a unei lumi dispărute în bună parte, a unor oameni de seamă, trăitori în exilul parizian al anilor '50. însemnările de faţă pornesc de la o surpriză de ordin, aşa-zicînd, personal: şi eu i-am cunoscut, chiar dacă nu atît de bine, pe mulţi dintre cei portretizaţi cu mare talent de Virgil Ierunca şi aş putea depune mărturie în privinţa validităţii morale şi psihologice a portretelor. I-am întîlnit (deşi ne despărţeau atîtea, vîrsta, depărtarea, vizele - de ieşire, pentru mine, de intrare pentru ei), începînd chiar cu autorul jurnalului, pe care l-am căutat, în 1967, cu ocazia primei mele călătorii în Franţa, de cînd durează admiraţia pe care i-o port şi prietenia care ne leagă. Paginile editorialului nu-mi ajung pentru toate numele de cunoscuţi ai mei din jurnal! Iată, deschid cartea, şi citesc (în ordine) numele lui Lucian Bădescu, Mircea Grigorescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Horia Stamatu şi alţii, şi alţii. Despre unii am mai scris, despre alţii nu. Mă opresc acum la cel dintîi, acela cu care autorul ia masa în ziua de 1 ianuarie 1949, zi în care debutează însemnările din jurnal.

Lucian Bădescu, coleg şi prieten al părinţilor mei, la Rm-Vâlcea, a plecat din ţară, nebănuind că definitiv, în toamna în care izbucnea războiul mondial. în septembrie 1967, m-a aşteptat la Paris, lîngă o staţie de metro, aşa cum stabilisem, de comun acord, prin intermediul lui Virgil Ierunca. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: "Mă bucur să te... revăd". Doar scurta pauză de dinaintea verbului m-a făcut să nu-mi expr