Atunci cînd personajele din Star Trek doresc să-şi ofere variaţii existenţiale intră în holodeck, spaţiul ştiinţifico-fantastic privilegiat unde pot simula imersiunea tridimensională în interiorul a diverse poveşti celebre. Indiferent dacă mediul ales este literatura sau filmul, eroii viitorului îşi pot satisface fanteziile, alegînd liber momentul din care vor să facă un corp comun cu acţiunea respectivă. Fireşte că, de cele mai multe ori involuntar, interferenţa lor cu naraţiunea iniţială cauzează o structură digresivă, metaforic extrapolabilă pentru uzul teoriei ca o nouă "lectură", o nouă interpretare adusă unui text scriptic sau vizual deja cunoscut.

într-o modalitate similară procedează şi John Updike în ultimul său roman, Gertrude şi Claudius (Alfred A. Knopf, New York, 2000), unde construieşte un preludiu pentru Hamlet. Scriitorul american are antecedente în sensul reconstituirii din altă perspectivă a unei poveşti deja cunoscute, dacă ar fi să ne gîndim numai la Roger's Version şi la S, ambele după Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne. Pe de altă parte, sîntem în epoca "parazitărilor" literare, unele reuşite, altele nu (ca de exemplu recentul Lo's Diary de Pia Pera după Lolita lui Nabokov).

John Updike este autorul canonic a peste patruzeci de volume de proză, poezie, eseuri şi memorii, cronicar la revista New Yorker şi laureat a numeroase premii naţionale de proză, ultimul luat anul trecut pentru Bech at Bay, în detrimentul rivalului său, Tom Wolfe. Deşi acum se dovedeşte contaminat creativ de Shakespeare, ca şi Tom Stoppard în Rosencrantz şi Guildernstern, Updike foloseşte personajele pentru propriile sale scopuri, într-o istorie anterioară celei din piesă şi care, potrivit comentariului din New York Times seamănă cu poveştile lui obişnuite despre familia suburbană americană, de această dată în costume de epocă. Ca inspiraţie de grad s