1. În versurile sale ostentativ orînduite în tiparul prozei, Nicolae Sava deplînge civilizaţia. E o atitudine, desigur, cunoscută, pe care poetul o nuanţează cu o suavitate imaginativă sau cu bruscări modern-scientizante sau pur şi simplu cu mici gesturi familiare - toate stigmate ale unei retractilităţi sufleteşti. Avem a face cu lirismul unui timid care bravează, inclusiv prin suprimarea semnelor de punctuaţie, resimţite drept pretenţioase, astfel cum un ins s-ar înfăţişa la o ceremonie într-un veşmînt de meşteşugar: "Acum cînd anotimpul acesta neaşteptat de frumos vine pe furiş ca o fetişcană ce nu a cunoscut niciodată străzile oraşului cu firmele lor ultramoderne cînd benzina poartă ciuboţele roşii iar toxicomania tinde să devină război mondial cînd undeva în mijlocul oceanului un disperat lansează semnale esoes pe care nu le mai interceptează nimeni din cauza bruiajului altora cu rentabilitate mai imediată cînd bomba cu neutroni face pipi de emoţie înainte de a intra în scenă iar moartea în lift şi trandafirii de plastic mai sînt dorinţele intime ale multora la ora cînd planeta s-a mai îngrăşat cu cîteva tone şi obezitatea îi procură celelalte boli anexe hipertensiune singurătate colesterol acum cînd cele mai importante obiecte de uz casnic au devenit telefonul şi hîrtiile tip formular" (Prolog). Abordînd cosmosul, poetul nu izbuteşte a trece pragul inhibiţiei ce se luptă cu sine, abia fiind în măsură a se înfăţişa ca atare, prin grila imaginilor ce se vor dure. Frecvent însă ele se înmoaie sentimental, ca şi cum gratiile s-ar transforma în vrejuri vegetale elastice, iar pietrele în mingi. Ironia însăşi capătă un aer inofensiv, amabil: "Atenţiune poate trece tot convoiul întregul convoi de cuvinte minele dedesubt stau cuminţi o eventuală declanşare nu ar stîrni decît o uşoară adiere ironică o briză albastră de pescăruşi aţi împachetat amintirile voastre ur