În acest jurnal pe sărite, trebuie să arăt mai pe larg printre altele cum am fost exclus din partid în anul 1949, cu prilejul Verificărilor. De fapt, cum m-am auto-exclus, aşa cum am scris în articolul anterior, Note, contra-note. E nevoie, - pentru istoria literară.
După aderarea mea de student nevoiaş, idealist, în 1945, în doi-trei ani îmi dădusem seama de greşeala făcută. Numai că, în acest caz, nu exista demisie. Nu puteai să te retragi... Cel mult dacă erai dat afară. Şi-apoi, mai grav, după teoria leninistă, era să fi fost în partid, şi să nu mai fi fost. Cealaltă lozincă leninistă cine nu e cu noi e împotriva noastră făcea şi ea ravagii. Ea acţionează şi azi, - vezi comportamentul unora dintre participanţi la o polemică nu prea veche ce a avut loc în paginile R.l.
Şi-atunci, îmi veni ideea să forţez ieşirea din partid. S-o provoc. Să mă fi dat ei afară, nu aveau cum, - nu contam. Ca scriitor, nici nu existam, aveam să debutez mult mai tîrziu. Nu mă exprimasem clar pînă atunci. Prin 1947-48 însă citisem, în sfîrşit, clandestin, Întoarcerea din URSS, apoi şi Retuşuri la întoarcerea din URSS, în care Gide, atacat de sovietici că fusese plătit de burghezia franceză ca să ponegrească URSS-ul, răspunsese cu aciditatea lui corosivă că, dacă ar fi vrut să se aleagă cu un cîştig, ar fi primit sumele uriaşe, incomparabile, pe care sovieticii i le oferiseră cînd cu vizita sa în "ţara socialismului" etc. Citisem, simultan, pe ascuns, şi mărturia faimoasă a lui Panait Istrati. Dar nu numai din cauza aceasta. Cele două lecturi mi se păruseră sub realităţile concrete româneşti în care sovieticii îşi impuseseră totalitarismul lor asiatic. Aşa că m-am decis să provoc singur ieşirea. Mai ştiam şi ce păţeşte un exclus, ce riscuri întîmpină. A rămîne însă mai departe, în acel partid detestabil mi se păruse un lucru şi mai periculos, pentru mine, ca viitor scr
