Articolul meu de acum câteva săptămâni, "Doar "o răfuială între bandiţi"?" ("România literară", nr. 17, p. 2) mi-a atras replica plină de indignare a domnului Andrei Ursu. Sub titlul "Calomnii" (aceeaşi revistă, nr. 20, p. 11), fiul lui Gheorghe (Babu) Ursu mă defineşte drept "colportorul unor incredibile, îngrozitoare calomnii lansate în mod iresponsabil (sau cu bună ştiinţă, şi atunci e mult mai grav) de un anume domn Cristian Bădiliţă". Cum activitatea mea de până atunci ("un critic pe care îl stimam") nu prea rima cu noua ipostază, mi se acorda, totuşi, circumstanţa blândei iresponsabilităţi: am "colportat" "probabil fără voie".

Fac această precizare deoarece observ că între felul meu şi felul d-lui Andrei Ursu de a evalua situaţia există câteva nepotriviri. Precizez de la bun început că în articolul cu pricina nu "colportam" nimic. ("Colportorul" e definit în DEX drept "Cel care răspândeşte ştiri, zvonuri etc. false"). Or, eu citam, cu ghilimelele de rigoare, un fragment din cartea unui tânăr intelectual român de valoare (deci: nu "un anume domn Cristian Bădiliţă"), apărută la o editură prestigioasă ("Polirom" din Iaşi). Executam, aşadar, un act absolut obişnuit în activitatea de presă, academică etc.

în al doilea rând, nu sunt de acord cu manevra subtilă de a mi se atribui afirmaţii pe care nu le-am făcut niciodată. Iată un fragment din replica d-lui Andrei Ursu: "Stimate dle Mihăieş, dacă aţi fi procedat la cea mai elementară verificare (absolut obligatorie atunci când este vorba de reproducerea unor acuzaţii de o asemenea gravitate) v-aţi fi dat imediat seama că Gheorghe Ursu nici n-ar fi avut cum să fie "unul dintre cei mai cumpliţi tartori comunişti ai Galaţiului"". Aşa cum este montat în frază, dl. Ursu lasă impresia că citatul cu pricina mi-ar aparţie, sau că, în orice caz, eu aş fi totalmente solidar cu el.

în fine, în al treile