S-au împlinit patru decenii şi jumătate de la intrarea în eternitate a lui George Enescu. A fost primul muzician român care a ridicat rostirea muzicală a ţării sale la nivelul circulaţiei universale a valorilor. A intuit şi a descoperit modalităţi specifice limbajelor muzicii noastre tradiţionale, modalităţi pe care le-a consfinţit în arsenalul mijloacelor componistice ale secolului.

Atins de aripa geniului, a rodit atât pe tărâm muzical interpretativ cât şi componistic. Tonul viorii sale, curgerea arcuşului său, se dovedeau a fi prelungiri ale unei spiritualităţi afunde, aidoma unei glăsuiri înţelepte veche de când lumea.

Cunoscut în timpul vieţii sale în primul rând în calitate de violonist, de dirijor, ulterior, în deceniile din urmă, opera sa componistică iese la iveală fiind antrenată în circuitul mare al faptelor umanităţii. Motivul? Indiscutabil este vorba de suflul umanist întremător, consolator, ce străbate întreaga creaţie enesciană. Chiar de la primele opusuri, de la lucrările începutului de secol, de la Octuor-ul pentru corzi, de la prima sa simfonie.

S-a făcut mult pentru creaţia maestrului, mai ales în deceniul din urmă. Multe nu s-au făcut şi ar urma să se facă.

Ca şi Brâncuşi, Enescu este o imagine, este o emblemă a ţării. Ei lucrează pentru aceasta, lucrează pentru noi toţi, în continuare, de mai bine de o sută de ani.

În acest an, o dată în plus, Enescu se întâlneşte cu Johann Sebastian, cu prilejul anului muzical internaţional dedicat memoriei lui Bach. Ca şi pentru prietenul său, violoncelistul Pablo Casals, şi pentru Enescu, muzica lui Bach se constituia în pâinea cea zilnică, în veritabilă hrană a sufletului. O dată în plus - şi în acest an - Enescu se întâlneşte cu Eminescu. Apropierea geniului, apropierea geniilor sperie cugetul. A făcut-o cu prudenţă, cu specială consideraţie, în ultima sa mare lucrare