Despre cei care iubesc ţara în abstract, dar o fură în concret România. Anul 2000. Sfîrşitul primului deceniu al erei post-revoluţionare. Sărăcie cvasigenerală. Scandaluri politice şi financiare. Electorat debusolat. Dar, alegeri locale care aproape s-au terminat şi alegeri generale în amurg de mileniu. Miza acestora este imensă, în condiţiile în care implicarea în politică s-a dovedit a fi una din cele mai importante căi de îmbogăţire, sau de prezervare a privilegiilor. În această atmosferă de criză generală, demagogia se lăfăie în spaţiul public. "Patriotismul" a devenit unul dintre pilonii centrali ai populismului. O încercare de lămurire a geometriei acestuia poate fi utilă în acest context. În forma sa modernă, patriotismul este cea mai înaltă solidaritate prin care elitele politice, intelectuale şi militare s-au legitimat în procesul construcţiei naţiunilor. Patriotismul în cazul românesc a fost asociat, iniţial, ideii de construcţie statală unificată. Motorul ideologic al acestui proces, conceptul de naţiune, a fost definit după modelul romantismului german, în termeni de limbă, tradiţii, istorie comune. Acestui model iniţial i s-a suprapus ideea de construcţie statală centralizată. Urmînd acest traseu, patriotismul a devenit exclusivist, etnocentric, fiind capturat de naţionalişti. Din proiect politic, patriotismul a devenit o noţiune metafizică. În România, tocmai datorită acestei fizionomii a patriotismului, proiectele politice alternative sînt greu de realizat. De exemplu, descentralizarea este privită, încă, a priori, drept ceva negativ. Chiar şi cei care împărtăşesc astfel de idei trebuie să se disculpe, iar asupra gesturilor lor planează permanent suspiciuni, o atmosferă apăsătoare este în jurul acestor proiecte. În sistemele politice moderne s-a creat relaţia funcţională "patriotism"=> "legitimitate"= > "putere".

Relaţia este în sine corect