Am crezut că în Sinaia nu se va mai schimba nimic. Chiar dacă pare locul unde nu se întîmplă niciodată nimic, schimbările există, într-un plan ce, pentru mulţi, este lipsit de însemnătate. Orice schimbare, chiar în sensul accentuării haosului şi a prea plinului pitoresc, e, totuşi, binevenită, mai ales pentru ochiul avid al călătorului. Magazinul universal, din centrul oraşului, mare şi gol, dar un soi de obiectiv turistic tradiţional (în care te plimbi şi mai cumperi suveniruri ieftine, însă poţi avea şi norocul unui obiect de îmbrăcăminte-chilipir şi de bună calitate) este ameninţat cu desfiinţarea. Băieţaşii străzii, ce altădată cerşeau, acum vînd, în stil interbelic, Valea Prahovei, noul ziar local, cu 5.000 de lei. Se ţin după tine pînă oriunde, doar să le cumperi un exemplar. Cert este că Ţara Minunilor începe cu cît te apropii mai mult de Cumpătu. De la al doilea pod încolo îţi apare în faţă un domn în vîrstă, dar încă verde, cu pălărie de pai stil personal. Dînsul conduce o trăsură. Turistică. De plăcere. Nu vrea, însă, să se complice cu relaţiile de piaţă. Rămîne incert. Dacă-l întrebi unde poate fi găsit, spune că nu are un loc fix. Nu iese decît sîmbăta şi duminica. Te ia dacă ştie pînă unde vrei să mergi. În Cumpătu propriu-zis, dimineaţa e cald şi seara, frig. Mecanicul Gheorghiţă, pare-mi-se, e singurul care are cheia. Termocentralei. Dar el e tot timpul la una mică. Şi pentru el alternativele sînt doar două: ori să pornească termocentrala, ori s-o oprească. Nu concepe compromisul de a-i da drumul noaptea şi a o opri ziua. De aceea, la 30 de grade afară a reuşit să facă vreo 35 în casă. Pe urmă n-a mai fost de găsit. A intrat în concediu, deşi era tot acolo.
Doar că nu mai era responsabil. Tot noi, în Cumpătu, sînt oile. Ele au venit în transhumanţă de la Comarnic, cu vreo trei capre, doi cîini cam slăbănogi şi un baci care lucrează, zice-se,
