Da, am şi eu ceva în comun cu Cioran. De fapt, nu numai eu, ci toţi tovarăşii mei de bătut maidanul. Băieţii mai mari - Uve, Cearli, Ţao, Mierliţă - şi noi, toţi ăştilanţii, cam de aceeaşi vîrstă, apăruţi ca decreţeii după ploaie: Ţomi, adică subsemnatul, Saftone, Udi, Merlin, Abibi, Garincea. Unii - cu porecla lor, alţii - doar cu numele şi renumele de fotbalişti: Luci, Gabi, Cristi, Florin, Florentin, Claudiu, Dan, Lulu, Neluş, Romică, Adi, Gelu, Miţă şi iar Gabi şi Cristi şi poate c-ar mai fi şi alţii pe care-i rog să mă ierte că le-am uitat numele, din graba condeiului şi lenea memoriei. Ajungea să ne întîlnim doar cîţiva, pe bancă sau la bătătorul de covoare, mai trebuia să apară careva cu mingea, şi imediat o puneam de-o miuţă în spatele blocului. Cînd ne adunam mai mulţi, mergeam la Bisericuţă. Sau la Grădiniţă. Era, în fond, unul şi acelaşi lucru: o curte enormă, între case, ceva mai sus de blocurile noastre. Pentru noi, locul era nemaipomenit. Lîngă zidurile părăginite ale unui vechi schit de cartier şi clădirea dezafectată a unei foste grădiniţe de copii, se întindea un fel de pajişte pe care noi am amenajat-o ca, bineînţeles, teren de fotbal. Aici am jucat partide memorabile, disputate pînă la capătul puterilor, pînă nu mai vedeam mingea din cauza întunericului sau pînă ne chemau părinţii, cu scandal, acasă. Într-o vară au venit nişte arheologi. Au deschis un şantier în jurul bisericuţei. Unii din prietenii mei s-au angajat la săpat sau dat cu măturica. Devenit impracticabil pentru fotbal, locul nostru de joacă scotea la iveală potcoave de cai morţi, cuie, multe cioburi, vagi resturi de textile şi pielărie, urme de construcţie. Care va fi fost rezultatul prospecţiunilor - habar n-am. Pe la începutul toamnei arheologii au plecat. Noi ne-am reluat partidele de fotbal. Într-o bună zi, ducîndu-ne după o minge scăpată în bălăriile crescute pe buza şanţuril