Din vremi îndepărtate, termenul de spălare a acumulat o mare pluralitate de sensuri. Pe multe dintre acestea vechiul regim le-a păstrat, actualizîndu-le însă semnificaţiile. Aşa de pildă, "spălarea rufelor în familie" s-a îmbogăţit cu două accepţii noi, una aluzivă, indicînd luarea pe ascuns, la vîrf, a deciziilor de interes pentru întreaga populaţie, cealaltă literală, subliniind acapararea tuturor puterilor de către familia cîrmuitoare; sau "spălarea pe mîini", strategie preluată fără şovăială de regimul ateist direct din Sfintele Scripturi, după modelul lui Pilat din Pont şi care, separînd decizia de responsabilitate, proteja aura de infailibitate de care un lider mesianic nu se poate lipsi; sau "spălarea creierelor", încredinţată unui departament specializat numit metaforic "de propagandă". Ca şi în ablaţiunile rituale, scopul spălării creierelor nu era înlăturarea murdăriei, ci purificarea, inerentă opintitei produceri a omului nou. Strădaniilor puterii de a spăla creierele îi răspundea visul unei bune părţi din populaţie de a spăla putina. Cel mai ilustrativ caz al acestei asimilări rectificatoare este poate cel legat de originea termenului: spălare ca deprindere higienică. În tranziţie, la fel ca şi în epoca de aur, aceleaşi dificultăţi tehnice stînjenesc, ori chiar împiedică, păstrarea acestei deprinderi. Fiecare nouă epidemie ne aduce cu sine şi noi îndemnuri medicale de a ne spăla pe mîini cu cea mai mare regularitate. Aci se iveşte însă un dezacord ireconciliabil între poveţele medicilor şi performanţele robinetelor. Încăpăţînîndu-se să nu curgă, acestea trec dintr-un rol funcţional în unul ornamental. Uneori ostilitatea robinetelor faţă de spălare ia şi alte forme: mugete ameninţătoare însoţesc dejecţia intermitentă a unui lichid vîscos care taie orice avînt higienic. Şi, în sfîrşit, cînd vine apa, glacialitatea ei invariabilă nu ne oferă din duş d