Ernest Gellner a impus ideea că naţiunea n-a apărut înainte de faza industrială şi, incontestabil, avea dreptate. Naţiunile se constituie în secolul al XIX-lea, cel puţin la noi (în altă parte poate ceva mai înainte) tot, fireşte, în funcţie de momentul industrialismului. E, desigur, o întrebare dacă la noi (şi în celelalte ţări est-europene), unde, în al XIX-lea secol, peste 90% din populaţie locuia la sate, neavînd mai nimic cu etapa industrializării, se poate, totuşi, vorbi de o naţiune. Se poate vorbi de pe la jumătatea secolului, chiar dacă efortul industrial era încă minimal. Aici a acţionat legea sincronismului, atît de apărată după primul război mondial de Lovinescu, sau cea a imitaţiei de care vorbise Gabriel Tarde. Se ştie că tot procesul înnoirii ţării noastre s-a făcut datorită acestui proces sociologic necesar, factorul motor, ca model propus, fiind civilizaţia occidentală. Totul, de la economie la ţinuta vestimentară, moravuri, instituţii civilizatorii s-a făcut prin apel la modelul Europei de Apus. Şi aşa a progresat, extraordinar, organismul românesc. Mai tîrziu, la începutul veacului şi, apoi, în interbelic, li s-au adus mari şi acuzatoare reproşuri paşoptiştilor care şi-au asumat această misiune civilizatorie, motivîndu-se că, în acest fel, s-a alterat specificitatea naţională. Şi aceşti acuzatori doctrinari continuau să apere tradiţiile specifice, ridicîndu-se, tardiv şi retrograd, împotriva oricărui act care ne sincroniza cu Apusul industrial şi modern în toate. Întrebarea e dacă sentimentul patriotic (în discurs şi simţire) e o consecinţă a apariţiei naţiunilor. Cred că nu integral. Ce avînt patriotic, nu e inutil să ne întrebăm, îi îndemna la luptă pe oştenii ţărani (nu lefegiii) de pe vremea, să spunem, a lui Ştefan cel Mare? E probabil că, în lipsa sentimentului naţional, îi ridica la luptă convingerea că trebuie să se sacrifice pentru