Întrebarea inventată de Dilema - cum vorbim despre patrie? - e nu atît foarte grea, cît foarte vicleană. Ea conţine mai multe capcane. Trec peste cele facile, pentru a le expune pe cele mai "grave". În primul rînd, întrebarea sugerează că "a vorbi despre patrie" e un lucru însemnat. Patria nu este însă definită de vorbe, ci de atitudini. Putem, desigur, vorbi despre patrie: o şi facem adeseori. Dar aceste vorbe se pierd în vînt, exceptînd cazurile în care un mare talent literar găseşte acele formule memorabile, demne de a face parte dintr-o tradiţie de gîndire. De fapt, în acest fel, formulele respective devin ele însele atitudini. Cînd e vorba despre patrie, totul e atitudine. În al doilea rînd, întrebarea sugerează că "patria" e un subiect precis şi transparent. Or, nu e aşa. Există cel puţin şase alţi termeni cu care patria e foarte adesea confundată: neam, naţiune, ţară, stat, societate, popor. Discursurile publice, manualele de ştiinţe umane, Constituţia sînt toate vinovate pentru asemenea confuzii majore. Termenii ar trebui lămuriţi. Să încercăm. Neamul e termenul consacrat de perspectiva etnică: consistenţa neamului e dată de sînge. Exclusivistă şi iraţională, mai degrabă ofensivă într-o atmosferă generală (europeană) defensivă, definiţia etnică susţine un discurs apologetic al neamului, care îşi dobîndeşte forţa şi permanenţa din fragilitatea sîngelui. Naţiunea - ea însăşi asimilată uneori neamului - e totuşi un cuvînt prin excelenţă ambiguu. Iniţial, el a fost definit pur politic: naţiunea a fost corpul democraţiei, a fost locul în care, cu expresia lui Pierre Manent, principiul consimţămîntului şi-a găsit sălaş. De două secole încoace, naţiunile, nu cetăţile, sînt democratice. În vremea din urmă, termenul a suportat însă o schimbare fundamentală: el a devenit azi expresia însăşi a dezangajării politice. Controversele încetează de îndată ce naţiunea