Constituţia are cuvîntul Pe lîngă art. 30, alineatul (7) din capitolul "Drepturi şi libertăţi fundamentale", privind restrîngerea libertăţii de exprimare, care sună aşa: "Sînt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii /.../", Constituţia României mai reglementează relaţia emoţională a cetăţenilor cu locul în care îşi desfăşoară existenţa şi prin art. 50, alineatul (1), care deschide capitolul "Îndatoririle fundamentale": "Fidelitatea faţă de ţară este sacră". Trebuie să recunosc deschis că singurul lucru care ar fi reuşit să mă surprindă mai tare ar fi fost un articol reglementînd "obligaţia cetăţenilor de a-şi reprezenta spaţiul metafizic al etnogenezei lor sub forma unei succesiuni de dealuri şi văi". Problema mea este legată de sensurile care se pot (sau nu se pot) atribui celor doi termeni: "fidelitate" şi "sacralitate". Nu ştiu care este rolul "fidelităţii" în vocabularul juridic, dar înclin să cred că nu este foarte diferit de cel care i se atribuie în vorbirea comună: acela de a caracteriza stabilitatea afectivă şi angajamentul moral reciproc în interiorul unui cuplu familial. Evident, acesta nu este unicul înţeles al termenului, dar este, îmi asum răspunderea pentru această afirmaţie, cel mai răspîndit. Atît de răspîndit, încît mă îndreptăţeşte să cred că la art. 50, alineatul (1) din Constituţie s-a ajuns printr-o judecată, urmată de un experiment mental şi de un raţionament, în felul următor: 1) judecată: relaţia dintre doi parteneri de viaţă de sex opus este, în general, în România, sancţionată religios, ceea ce ne îndreptăţeşte să o considerăm sacră; 2) experimentul mental: se înlocuieşte unul dintre parteneri cu întregul complex de concepte şi reprezentări care se ascunde sub denominaţia "ţara" şi se constată dacă relaţia funcţionează în continuare, la aceiaşi parametri afectivi; mda, au conchis Părinţii Fondatori, se pare că funcţionează;