Pe dealul cel mare din spatele mănăstirii franciscane Maria-Radna, astăzi ridicată de papă la rang de basilica, nu erau cine ştie cît de mulţi jnepeni, mai mult se ofereau privirii turistice ruguri de mure sălbatice prin şanţuri lutoase împodobite cu pietricele albe şi strălucitoare. Mult mă holbez la pietricelele respective şi, deodată, Epifania vremurilor primei juventuţi se întîmplă: eram mititei, domnilor, prunci eram cînd descoperisem minunata lume a radiotelefoniei pe la Casa Pionierilor, de acolo am aflat cuvântul magic galenă care avu pentru noi strălucirea misterioasă, menită să-ţi tulbure simţurile, la fel ca poveştile cutărei babe care ne povestea despre cum anume vecinul cutărică vine acasă, la soţioara lui, sub formă de strigoi. Trecuserăm noi în lumea nouă a comunicării, părăsit-am noi comunicările în direct ale unor vorbiri arhetipale şi milenare. E vremea să dai seama, îmi spun, despre alte felurite povestiri concret întîmplate, să renunţi la descrierea fascinantă a dealurilor acelora cu aspect medieval, cu stejari şi pajişti presărate cu biluţele negru-lucioase ale căcărezelor de capre şi de oi, la plăcerile exotismului kakanez pe meleagurile mănăstirii cu pricina şi să vezi cum, dimineaţă de dimineaţă, merge vecinul Nicolae, zis Nicu, la autobaza numărul doi, şi cum suduie acolo specific şi, deodată, pe cînd îl asculţi în dimineaţa de iunie vorbind gros prin curte, deodată te luminezi, pricepi cum e să treacă istoria toată cîtă a trecut; foarte simplu trece istoria cu nea Nicu mergînd dumnealui la autobaza numărul doi şi pentru ca să înţelegi asta nu e nevoie de multă filozofie; de fapt istoria e o baltă ca aceea a lui Şoani-baci din spatele grajdurilor IAS-ului din Neudorf în care te repezi, dai fuga, tropoteşti pe malul cu lutul uscat, crăpat în diferite feluri şi forme, şi repejor te repezi în apă, chiui de plăcere în chiar clipa cînd te înv