Vestea care mi-a sărit în ochi şi m-a lovit în creştet - rătăcită, cum era, printre ştirile cu literă mică, nedemne de a sta pe-a întîia - a fost aceea privitoare la Benjamin Harrison Holcomb, cel descoperit într-un azil de bătrîni din Carnegie (Oklahoma) de către reprezentanţii lui Guiness Book, cartea cărţilor în materie de minuni laice. Benjamin-ul acesta, la vîrsta sa de 110 ani, ar bate actualul record masculin de supravieţuire al englezului Harry Halford cu un an şi 11 luni. Trei dintre cei cinci copii ai săi îl îngrijesc şi-l veghează acolo - două fete: Lucille în vîrstă de 85 de ani, Leona, cu un an mai mică şi mezinul, John, aflat la "80 în cap". Ceea ce m-a şocat a fost această dezvăluire a Leonei: secretul longevităţii lui BHH constă în faptul că el şi-a dat întotdeauna frîu liber emoţiilor, fără să încerce să se ascundă de ceilalţi atunci cînd îi venea, de exemplu, să plîngă. E de crezut? La ora aceasta cînd emotivitatea este grav compromisă - a-i spune cuiva că judecă sau reacţionează emoţional echivalează cu a-l declara prost! - ipoteza Leonei e de un nonconformism atît de violent încît numai instinctul de conservare mă face să nu-l numesc revoluţionar precum merită. Iar plînsul, ce să mai vorbim despre plîns? Melodramatic pînă la Dumnezeu şi pînă în măduva oaselor, specialist în bocete sfîşietoare, românul aşa-zis profund are lacrima facilă, uscată repede printr-un sarcasm devastator care poate ajunge, cu geniul scatologic al limbii române, la postcioraniana expresie în bagatelizarea emoţiilor: "mi-a dat c...l lacrimi!" Nu ştiu cîte neamuri cunosc această veselă atrocitate verbală - dezvoltare logică a străvechii, dar probabil prea decentei caracterizări: "un pişicios" pentru cel care dă prea repede "apă la şoareci". Modernă sau postmodernă, formula stănesciană "rîsu'-plînsul" nu s-a observat că fusese de mult amendată printr-un verdict de o mar