Am fost invitat de curînd la o emisiune radio al cărei subiect gravita în jurul unei probleme formulate foarte tranşant: echilibrul între viaţă şi muncă. Formularea provenea de pe meleaguri occidentale şi avea o miză explicit militantă, de reechilibrare a acestui raport. După ilustrări "exotice", din Suedia pînă în Japonia, a venit rîndul meu să comentez situaţia autohtonă: Cum vede românul raportul dintre muncă şi viaţă? Trecînd peste formularea cu "Românul", problema este una cît se poate de serioasă, la care cu mare plăcere aş vrea să aflu şi eu răspunsul. Pînă atunci, nu mă pot impiedica să cuget însă măcar puţin la "munca şi viaţa" mea, care nu sînt decît un român printre alţii. Mai întîi de toate, ca să vorbim de (re)echilibrarea muncii şi a vieţii, înseamnă că ele nu sînt doar distincte, ci şi concurente, cu mijloace şi scopuri opuse care, iată, trebuie împăcate într-un fel sau altul. Dar lucrurile nu au stat dintotdeauna şi nu stau pretutindeni astfel. Nu mai departe de gospodăria ţărănească de la noi, unde a funcţionat - şi într-o oarecare măsură mai funcţionează încă - un ethos al muncii greu de înţeles dacă o despărţim pe aceasta de ansamblul vieţii. Norma acestei vieţi era rostul, în care muncile şi sărbătorile se împleteau după "cele rînduite", pentru a alcătui o "viaţă cu rost". Si ca atare "nu avea rost" nici să munceşti mai puţin, dar nici să munceşti mai mult, căci munca nu era atît un mijloc de trai, cît un mod de viaţă. La despărţirea muncii de viaţă şi-au adus mulţi aportul, protestanţii fiind, de la Weber încoace, cei mai cunoscuţi contribuabili. Mijloc de trai, munca nu mai este creatoare de rost, ci producătoare de bunuri - cît mai multe şi care pot fi acumulate cît mai mult.

Aşa stînd lucrurile, recuperarea vieţii se putea face pe două căi: fie a face din munca productivă însăşi menirea vieţii, în maniera "eticii protestante", fie