Să fie o uşoară ironie faptul că protagoniştii reclamei Băncii Turco-Române sînt (pardon de expresie) nişte animale? E drept, nişte animale simpatice: căţeluşi sau pisicuţe care se îngrămădesc la strachina cu lapte cu ceva mai multă graţie decît dovedim noi în situaţii nici pe departe la fel de presante. Ne-am aştepta ca disputa să sfîrşească dramatic, împărţind adversarii în învingători şi învinşi dar, slavă Domnului, nu-i o scenă cu oameni! Unul dintre "luptători" renunţă şi recompensa nu întîrzie să apară: o porţie întreagă, numai pentru el, la doar cîţiva paşi distanţă. Morala: Dacă ceea ce ţi se oferă nu te mulţumeşte, trebuie să iei atitudine... O atitudine diferită. Lucru interesant, însăşi relaţia de comunicare pe care Banca Turco-Română o stabileşte cu potenţialii clienţi este una fondată pe diferenţă. O relaţie complementară, în care autoritatea asupra subiectului este distribuită inegal între "interlocutori", ca în cazul celei părinte-copil. Acest lucru măreşte eficienţa reclamei, satisfăcînd nevoia de siguranţă a publicului. Cum principala problemă în sistemul bancar românesc este instabilitatea, depunătorul trebuie asigurat şi reasigurat - întocmai precum un copil - că banii nu îi sînt în pericol. Ceea ce face reclama interesantă, însă, este tocmai subtilitatea ei. Clientul nu primeşte asigurări directe, ci doar

invitaţia de a se identifica (în calitate de destinatar al mesajului publicitar) cu puii de animal, plasîndu-se, astfel, în postura copilului. Abia în acest punct el devine receptiv la autoritate, asupra căreia proiectează încrederea şi sentimentul ocrotirii pe care autoritatea parentală i le inspira în copilărie. Dar - şi aici intervine frumuseţea actului publicitar, rară şi greu de surprins, încă, la noi - în cel mai sensibil moment al manipulării sale, telespectatorul este sfătuit să crească mare şi să ia, în sfîrşit, atitudine. M