Mormîntul lui Nicolae Ceauşescu din cimitirul Ghencea e o alcătuire ciudată. Crucea de piatră poartă deasupra numelui o stea roşie şi o icoană cu chipul lui Hristos dedesubtul lui. Chiar la rădăcina ei, o inscripţie te anunţă că monumentul a fost ridicat de Partidul Muncitoresc Român, o organizaţie pe vremuri atotputernică, cu Ceauşescu drept unic Dumnezeu care mai primea o mînă de ajutor de la ateii Marx şi Lenin. Elena Ceauşescu odihneşte într-un mormînt cu mult mai modest, pe partea cealaltă a aleii, străjuit doar de o simplă cruce de lemn, cu numele aproape şters, de parcă ar fi fost îngropată aici de veacuri. O prietenă de-a mea, deloc iubitoare a cuplului Ceauşescu, crede că e păcat să nu fi fost îngropaţi împreună. "În fond, îmi spunea ea, şi-au împărţit şi viaţa, şi moartea." Ceauşeştii au fost, într-adevăr, un cuplu inseparabil. Circula o poveste despre cum se certau ei pe marginea unei machete a unei clădiri măreţe pe care voiau s-o construiască. El voia cupolă. Ea? Dădea cupola la o parte. El o punea la loc. Într-un sfîrşit, ea lua cupola şi o băga în poşetă. Punct. Mormintele lor nu sînt nici măreţe şi nici încoronate de cupolă. Închisă în vreo poşetă uitată prin vreo magazie prăfuită sau, poate, scoasă la licitaţie la E-bay, ca multe din avuţiile lor, cupola aceea ar fi putut fi un monument funerar cum nu se poate mai potrivit. La mormîntul tovarăşului Ceauşescu, o pereche de bătrînei se prinseseră într-o discuţie aprinsă, care deveni încă şi mai înflăcărată cînd mă apropiai. "Da, spunea bărbatul, el ştia ce e grija faţă de om. Pe vremea aia aveam apartament, acum nu am nimica." "Aşa e, continuă bătrîna, pe atunci, dacă te dădeau afară dintr-un serviciu, îţi dădeau imediat altul. Toată lumea avea serviciu." Băgînd de seamă că ascultam doar din politeţe, s-au retras curînd, osteniţi în hainele lor ponosite,

uimiţi de răutatea unei lumi unde c