Dacă prezenţa în cetate a celorlalţi doi duşmani ai statului de drept despre care am vorbit (nesimţirea şi minciuna) se leagă cumva şi de voinţă, în sensul că dacă vrei te poţi lepăda de nesimţire şi poţi spune numai adevărul, al treilea duşman, despre care vorbesc astăzi, este fatal. Prostia - acesta este inamicul la care mă voi referi acum, este cel puţin la fel de eficientă în minarea fundamentelor statului de drept ca şi nesimţirea sau minciuna. S-a scris mult despre prostie, s-au livrat definiţii spectaculoase şi seducătoare în ordine intelectuală, avem toţi o bogată experienţă în contactul cu prostia. De aceea, nu voi încerca să vorbesc despre prostie ca despre un concept (nu cred că sînt în stare să produc ceva nou pentru această abordare) şi nici ca despre un defect intelectual şi, în cele din urmă, sufletesc (alţii au făcut pe larg acest lucru). Mă interesează prostia ca piedică serioasă în dezvoltarea statului de drept. Şi, din această perspectivă, cred că trei sînt efectele patologice ale prostiei. Primul este inhibiţia. Prostul, pus să aplice regulile specifice statului de drept, le blochează. Prostul, care este fundamental un inadecvat, găseşte probleme acolo unde nu sînt şi creează probleme acolo unde nu ar trebui să fie. Prezenţa prostului în structurile statului de drept este artificială şi indezirabilă; statul de drept este o construcţie flexibilă, coerentă logic, în care regula se armonizează cu excepţia şi în care totul curge aparent liber, dar fundamental direcţionat de principii. Prostul, fiinţă fără imaginaţie şi fără putinţă de a se referi la principii, nu poate "cupla" cu un asemenea tip de realitate. Atunci, după bunul obicei al celui care nu înţelege, caută să transforme realitatea în ceva neinteligibil în genere. Şi face asta blocînd, sufocînd şi fracturînd ritmul firesc al sistemului statului de drept. Alt efect al prostiei este det