A murit, de moarte bună, dictatorul sirian Hafez el-Assad, unul dintre cei mai buni foşti "pretini" ai dictatorului român Nicolae Ceauşescu, mort, acesta, cu peste zece ani mai devreme, sub gloanţele unui pluton de execuţie, din ordinul unor foşti colaboratori apropiaţi. Dacă puterea izolează oricum, puterea absolută are ca revers singurătatea absolută. Singurătatea, neîncrederea şi spaima. Nu e însă teama de vreo pedeapsă, omenească sau divină, fiindcă tirani pocăiţi nu există; dacă vreun dictator regretă vreodată ceva, regretă că nu a ucis ori nu a anihilat destul, că, totuşi, i-a scăpat ceva sau cineva; e frica de cei din jur, o frică devenită raţiune de a fi şi deopotrivă suportul unei implacabile logici de acţiune distructivă. Acel extaz sordid, ce i-ar însufleţi, după Cioran, pe însetaţii de putere, este mai degrabă un fel de beţie sumbră a nimicirii. De aceea, probabil, posteritatea dictatorilor, indiferent de natura sfîrşitului lor, nu este niciodată altfel decît zbuciumată, convulsivă, chiar sîngeroasă. Ca şi cum insuportabila duhoare a tiranilor în viaţă s-ar amplifica brusc şi macabru după dispariţia lor fizică, răspîndind pofta contagioasă şi criminală a distrugerii a tot şi a toate.

O sămînţă ce rodeşte uneori cu zeci de ani întîrziere, fiindcă, poate, nu se înşeală cei care atribuie dispariţia imperiului sovietic lentei lucrări a otrăvurilor ieşite din cadavrul lui Stalin. Şi din cadavrele victimelor lui. Nimic, aşadar, neaşteptat că regimul lui Hafez el-Assad, tiran consecvent doar în suspiciune şi ferocitate, ale cărui portrete şi statui acoperă întreg teritoriul sirian, a fost contestat de însuşi fratele dictatorului şi înainte chiar să fi început funeraliile decedatului dictator. Un frate aflat în exil de cincisprezece ani, dar care nu fusese îndepărtat pentru că ar fi fost un adept sau un practicant al democraţiei. Dimpotrivă. Îngrijo