La noi, patriotismul nu e o calitate. Nici măcar o opţiune. În spaţiul rarefiat al celor care decid sau comentează deciziile, patriotismul e ca salopeta strungarului. O cere protecţia muncii. Locurile comune care compun acest patriotism obligat s-au încălzit mai bine de 200 de ani la sînul multor generaţii de compatrioţi cu intenţii bune: sîntem daco-romani. Sîntem aici de 2000 de ani. Eminescu e cel mai mare poet al românilor (ca şi cum poeţii au nevoie acolo, sus, de şefi!). Sîntem un popor harnic şi primitor. Prin Mioriţa, am descoperit metafizica, şi prin Ştefan Cel Mare am stat de gardă la uşa Europei. Şi dacă toate acestea nu sînt adevărate? S-ar prăbuşi România, sau ar face primul pas în a se împăca cu ea însăşi? De fapt, România eternă (să mă ierte producătorii de albume), aceea a atitudinii oficial-patriotice, nu mai are de mult nici o legătură cu România reală. Ne-am construit o ţară pe hîrtie şi în imaginarul colectiv. Ştim că trăim într-o ţară bogată, cu oameni minunaţi şi harnici, şi mai ştim că ne trezim (tîrziu) în fiecare dimineaţă într-una săracă şi plină de lichele. Boala e descrisă în manuale. Iar prognoza, cum spun medicii, e rezervată.

În strămoşi ne e speranţa Să o luăm pe rînd: toate cărţile noastre de istorie (şi mii de istorici serioşi) se dau peste cap să demonstreze că poporul român s-a format aici şi aici a rămas. E un efort naţional sublim, comparabil cu acela al construirii Canalului. Şi, la fel ca şi Canalul, numai noi ştim la ce foloseşte. Multe din cărţile istoricilor străini (surprinzător, ne-unguri) plasează, pe teritoriile noastre, în epocile în care noi ne vedem tot pe noi, alte popoare. Cînd cumani, cînd pecenegi, cînd slavi. Teoria moştenită din zorii naţionalismului românesc a dus la situaţii simpatice: cultura Dridu (ceva oale şi ulcele), pe care noi o folosim ca probă a continuităţii noastre, e socotită de restul