Dacă memoria nu îmi joacă feste, prima dată cînd am plîns fără să îmi doresc să mă vadă cineva - deci fără să îmi doresc ceva în schimbul opririi lacrimilor - a fost cînd aveam nouă ani. După un 0-0 la Benfica Lisabona, Universitatea Craiova pierdea calificarea în finala Cupei UEFA. Ţin minte parcă şi acum golul din lovitură liberă a lui Balaci, imensa ratare a lui Cămătaru şi golul acela de 1-1, al unui portughez (nu îi mai ţin minte numele), dureros de liber în careul nostru - era şi careul meu, în definitiv. După meci, am ieşit afară, în curte, să nu mă vadă cineva, am luat o minge spartă şi, cu lacrimi în ochi, şutam în ea de la un gard la altul. Nu îi doresc nimănui să simtă durerea pe care o simţeam eu atunci. Tot astfel, primul gînd la moarte pe care mi-l amintesc suna cam aşa: "ce am să mă fac cînd am să mor; voi mai putea oare să ştiu ce va face Craiova?". Iar gîndul era urmat de tot felul de scenarii. Ba că, acolo unde voi fi, va veni în fiecare etapă un înger să-mi spună rezultatele, ba că voi pluti pe deasupra stadionului Central (actual Ion Oblemenco) şi voi vedea meciurile Universităţii (nu ştiu de ce, deşi toţi suporterii o numesc Ştiinţa, mie mi-a plăcut întotdeauna Universitatea). Nu aveam mai mult de 10 ani şi eram îndrăgostit pînă peste cap de o echipă de fotbal. Darurile care mă făceau cel mai fericit pe vremea aceea erau fotografii cu echipa mea, reviste în care se scria despre ea, fanioane şi orice putea fi legat de Craiova. Tăiam fotografii cu jucătorii Universităţii cînd apăreau (poate mai ţineţi minte condiţiile) în ziarul "Sportul", număram cîţi craioveni sînt pe teren cînd juca naţionala. Eram chiar la faza cînd, în timpul unei meci, mă rugam să cîştige Craiova, fiind dispus să negociez cu Dumnezeu o notă mai mică la un examen. Copilării, puteţi spune. Într-adevăr, nu mai colecţionez fotografii şi nici nu mai negociez cu Dumnezeu o