Regimurile comuniste au fost păstrătoare de echilibre sociale relativ stabile. Toţi oamenii sînt, pînă la un punct, egali în drepturi şi obligaţii, toţi sînt, pînă la un punct, egali în nevoi şi salarii, toţi sînt, pînă la un punct, egali în păreri. De fapt, numai în expresia publică a acestora, părerile ar fi diferite, dacă nu chiar opuse. S-a ajuns astfel la unul dintre cele mai specifice glume care circulau, mai mult sau mai puţin subteran, în comunism: am o părere, dar nu sînt de acord cu ea. Instaurarea democraţiei a ameliorat cumva schizofrenia din sfera de expresie a opiniei. În cei zece ani de la abolirea sistemului comunist din România, cel mai mare cîştig obţinut a fost libertatea de opinie, ceea ce întoarce pe dos unul dintre principiile materialismului dialectic, cum că mai întîi s-ar modifica baza şi mai apoi suprastructura. Prin urmare, cel puţin părerile sînt libere, absolut libere. Paradoxal, acest lucru produce un dezechilibru, o tulburare a apelor. Mult mai simplu este să te descurci cu o unanimitate decît cu o diversitate, mult mai uşor este să accepţi o părere decît mai multe, sau prea multe, păreri. Nu ştiu dacă PRO TV a procedat bine sau rău consacrînd o rubrică specială exprimării opiniilor din public (PRO TV te ascultă ce vezi, - titlu altminteri eliptic şi absurd,
în genul sloganurilor publicitare de tipul urmează-ţi setea), dar părerile care se adună aici se bat atît de tare cap în cap, încît, dacă n-ar fi pînă la urmă nişte abstracţiuni, totul s-ar solda cu capete sparte. Nu ştiu ce intenţii au cei de la postul de televiziune respectiv, dar mie personal, ca observator de la distanţă, îmi place acest exerciţiu de democraţie. Cineva laudă înfiinţarea lui PRO TV Internaţional, ca un semn de atenţie faţă de românii din străinătate, altcineva protestează, în numele populaţiei româneşti din interiorul graniţelor, deposedată de nişte