După reunificarea Vietnamului, devenit integral comunist, şi a Germaniei, devenită integral capitalistă, Coreea a rămas singura ţară despărţită în mod artificial de o graniţă mutilantă, produs al unei faze calde din timpul războiului rece. Armistiţiul din 1953, încheiat imediat după moartea lui Stalin, a îngheţat şi a prelungit frustrările tuturor părţilor implicate (alături de Coreea de Nord şi de cea de Sud, în mod direct China, SUA şi, indirect, aliaţii lor). Marile puteri au transformat războiul rece într-unul cald, s-au luptat, au înaintat, s-au retras, soldaţii au murit, populaţia civilă a suferit şi a murit, dar nici una dintre armatele implicate n-a putut să extindă spaţiul de dominaţie al ideologiei în numele căreia lupta. Primejdia reluării ostilităţilor a fost principala justificare a perpetuării dictaturilor de ambele părţi ale graniţei de sîrmă ghimpată de la paralela 38. În anii '90, Coreea de Sud a acceptat prima presiunea realităţii în sensul deschiderii spre democraţie. Ajuns la putere în momentul cel mai dramatic al crizei care a răvăşit economiile altfel prospere ale ţărilor din Sud-Estul Asiei, preşedintele Kim-Dae-jung a obţinut acordul sindicatelor pentru a-şi pune în practică politica antimonopolistă. Fost disident, condamnat de două ori la moarte, Kim din Sud însoţeşte schimbările economice de reforma vizibilă şi sensibilă a puterii. Criza economică a fost expresia limitelor politicii de "mînă forte": dictatura nu asigură eradicarea corupţiei, ci doar o îndelungată lipsă de transparenţă în practica abuzurilor. Între timp, viaţa şi intenţiile politice ale lui Kim din Nord au rămas marcate de mister. Ajuns la putere în 1994, fiul marelui dictator, autor al unei doctrine autarhice care a dus la completa închidere a ţării, nu s-a putut despărţi de umbra tatălui: apariţiile în public au fost sever drămuite şi dedicate memoriei marelui înain