Instinctiv, fără multe socoteli, am pornit-o uşurel: în plină belotă, m-am trezit vorbind: "Am pierdut la FNI 3 milioane!". S-a lăsat o tăcere grea şi cel mai bătrîn dintre noi - oameni care ne ştim de cîteva obsedante decenii - a articulat: "Hai pe dracu'!" Licitaţia încremenise, dar n-am avut puterea să-i joc mai departe şi m-am dat brusc jignit: "Cum aţi putut să mă credeţi? De un' să am eu 3 milioane disponibile...?" Amicul meu mă linişti: "Ce-i aşa de necrezut? Ce-s 3 milioane? Azi totul e posibil..." Ca ficţionar înveterat, momentul, totuşi, mi-a plăcut: sînt oameni apropiaţi care nu ştiu cît am în buzunar! Discreţia e sora vitregă a transparenţei - ar zice Shakespeare. Peste cîteva zile, la redacţie, într-o discuţie făr' de dileme despre FNI, iar m-am lansat, făcînd "pe de 9": "Vorbiţi aşa fiindcă n-aţi pierdut, ca mine, 27 de milioane!" Colegul meu de bancă - o, nu de bancă populară, ci în sensul şcolar al cuvîntului - rămase cu gura căscată şi cu o tristeţe clară în albastrul ochilor săi, îmi integră falimentul în viziunea sa consecvent suprarealistă. Cel mai proaspăt redactor - o doamnă tînără cu studii temeinice în Occident - rămase cu cafetiera încremenită peste ceaşcă. Secretarul nostru de redacţie - un licenţiat în Litere care e deschis spre cele mai năzdrăvane aventuri intelectuale - mă fixă apăsător. Nici de data asta n-am fost în stare să întind jocul, să dezvolt scena - exact ce-i imputa Sainte Beuve lui Balzac, că nu ştie să dezvolte o situaţie. Să fie o scădere a tonusului meu imaginativ? Să nu mai am chef de joacă? Să nu mai am elan în a-mi minciuni semenii? Să fie efectul moralinei în creştere de 10 ani încoace? Sau oroarea - mult prea serioasă! - de a mă da important, de a mă grandomania? Cîte întrebări, tot atîtea scrupule! Ca să-mi exprim scuzele faţă de ei, i-am făcut de copii şi i-am asemuit, fără vreo vehemenţă critică, cu puştimea