Cînd devii prima oară tată eşti buimac. Deşi ai avut nouă luni la dispoziţie să te gîndeşti, nu pricepi totuşi cum se face că, aşa dintr-o dată, a apărut un suflet nou, foarte apropiat. Eşti întrebat dacă nu simţi o responsabilitate în plus. (Aiurea!). Femeile îţi dau tot felul de sfaturi. Prietenii îţi cer să le dai de băut. Unii te întreabă de ce nu eşti deja beat. Depăşeşti o mulţime de mărunţişuri care-ţi cad în sarcină. Şi te simţi vinovat că pe tine nu te-a durut nimic în timpul naşterii. Ţi-e milă de soţie. Vezi copilul cu emoţie şi curiozitate. E în braţele unei asistente pe care n-o cunoşti. De fapt nici pe el nu-l cunoşti. E o fiinţa curioasă, cum n-ai mai văzut niciodată. Şi cică ai fi tatăl lui. Ce înseamnă asta? Te hotărăşti să dai de băut. Bei şi tu. Speri că aşa vei înţelege mai bine. Prietenii te felicită cu mult zgomot. Eşti reţinut (prima atitudine diferită). Dar încă nu te simţi tată. Ar trebui să-ţi fie ruşine? Tu petreci ca-n timpul burlăciei în vreme ce nevasta şi copilul (nevasta şi copilul!?) stau într-un spital îngrozitor. Fiindcă ai aflat deja ce înseamnă o maternitate. Nu-i o instituţie diafană şi ocrotitoare, aşa cum poate îţi imaginai odată. E o măcelărie în care se produc miracole. Oamenii compensează metafizica naşterii cu multă fizică: trageri, împingeri, tăieri, cărucioare, stative, cleşti, ace şi furtune. Brutalitate profesională. Copii cu etichete. Nume scrise cu pixul direct pe boneta de pe capul micuţilor. Industrie. Există şi rebuturi... rateuri. Aproape în fiecare zi moare cîte un prunc. Mamele aud de pe culoare plînsete sfîşietoare. Morţi naturale sau neglijenţe? Cine poate şti? Totul e învăluit de un mecanism perfect de tăceri complicate. Simţi că în spatele fiecărui halat alb e ceva cît se poate de negru.

Două feţe diametral opuse. Adică, una e să-ţi ofere copilul viu şi sănătos şi alta să nu ţi-l mai dea deloc. Ai