Astăzi, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, îmi voi permite să vă bat la cap - conştient că în plină campanie electorală poate apărea ca o diversiune, dar nu-mi pasă - cu următoarea problemă: Avea Willo o inimă de pasăre sau de reptilă? Există, în bibliografia inimii, basmul fraţilor Grimm: "Inimă de piatră." Există povestirea "Inima lui Danko", scrisă de Maxim Gorki, în care eroul îşi călăuzeşte semenii în bezna unei păduri. Inima lui Willo nu ţine de vreun basm. Ea vine spre noi dintr-o vreme cînd nu existau poveşti, metafore, probleme, nici oameni deci - vremea dinozaurilor sau, mai nuanţat, a thescelozaurilor din aceeaşi clasă numită pentru uzul raţiunii: a "reptilelor uriaşe" care au trăit cu jdemii de milioane de ani înainte ca primul romancier să fi folosit pentru orice erou aflat într-o mare încordare expresia fără de moarte: "inima îi bătea cu putere". Willo a trăit în urmă cu aproximativ 66 de milioane de ani, dacă luăm ca punct de reper dimineaţa asta în care deschid "Le Monde", pagina 25, unde la rubrica "Azi" e cules pe toate cele 6 coloane acest titlu: "Willo dinozaurul avea sînge cald şi inimă de pasăre". "Şi care-i problema?" poate întreba oricine are la bază cunoştinţele acumulate la "Chestiunea zilei". Încă puţintică biblografie - pardon de expresie. Willo (lung de vreo 4 metri cap-coadă, 300 kg greutate...) a fost descoperit în Dakota de Sud, în 1993, de către Michael Hammer, un colecţionar eminent de fosile; el a numit comoara aceea superbă de oase, aşa, Willo, în cinstea soţiei de origine norvegiană a proprietarului ranchului unde se făcuseră fericitele săpături. Profesionist în cel mai înalt grad, Hammer a observat imediat în ce stare perfectă era conservată cutia toracică şi nu s-a atins de oasele lui Willo; el a încredinţat frumuseţea de schelet unui doctor din Oregon pentru a o radiografia - minune: filmul descoperea - printre oase -