Majoritatea premiilor ultimei ediţii a Festivalului de la Cannes au plecat în Orient, în timp ce trei dintre cele mai importante au luat calea Scandinaviei. Cannes-ul 2000 a privit galben lumina venind de la Miazănoapte.

Dancer in the Dark al danezului Lars Von Trier, cu islandeza Björk în rolul principal (cea mai bună interpretare feminină), a fost incontestabil filmul-bombă al ediţiei 53. Deşi Von Trier e un "abonat" al Cannes-ului - toate filmele sale au fost prezentate aici şi multe au luat premii, cel mai important: Marele Premiu al juriului pentru Breaking the Waves, 1996 -, Dancer in the Dark nu a avut practic contracandidaţi la Palme d'Or. Tragedie muzicală folosind toate resursele melodramei, filmul duce la ultimele consecinţe gustul pentru extravaganţă provocatoare al lui Von Trier, făcînd din Selma (personajul interpretat de Björk) o Ioana d'Arc a lumpenului emigrant, care se luptă cu SUA pentru a-şi salva fiul şi moare atîrnată de ştreang. E o viziune în care naivităţile inerente se topesc în geniu vizual, iar clişeele cele mai călcate (viaţa mizeră, crima, procesul etc.) devin de nerecunoscut în urma efortului conjugat al muzicii islandezei şi al celor o sută de "ochi" video ai danezului. Un film care dinamitează Cinematograful din interior şi-i dă un nou suflu. Cîntecele de la etajul doi al suedezului Roy Andersson merge pe o direcţie diferită (nihilistă, anti-religioasă à la Buñuel), dar ajunge finalmente într-un teritoriu apropiat. Este un cinema hrănit la şcoala publicităţii, pe care o transcende cu doxă cinefilică şi demenţă ideologică. Apocalipsa după Andersson este rece, frigidă, în timp ce Patimile după Von Trier sînt incandescent-frenetice. Acelaşi imaginar de ruptură. Diavolii în prag al chinezului Jiang Wen a fost cel mai bun semn că cinematograful acestei ţări poate scăpa de academismul oficial cu care ne obişnuise.

Un episo