Deschis pe 10 mai cu Vatel de Roland Joffe, Festivalul de la Cannes avea să se încheie pe 21 cu Stardom de Denys Arcand. Primul se petrece în veacul al XVII-lea, a costat 35 milioane dolari şi cel mai costisitor star francez, Gérard Depardieu, joacă rolul unui bucătar/intendent care se sinucide pentru că a ratat un festin în onoarea lui Ludovic al XIV-lea; cel de-al doilea se petrece la sfîrşitul acestui secol şi este povestea destinului meteoric al unui top-model jucat de o tînără necunoscută. Ca-ntotdeauna, "coperţile" acestei ediţii (a 53-a) au fost alese de acelaşi Gilles Jacob, delegatul general al festivalului, a cărui succesiune părea asigurată şi care acum este mai incertă ca oricînd... Cert e că, voit sau nu, Cannes 2000 a intrat pe orbită şi a ieşit cu două filme care vorbesc volume despre tentaţiile curente ale celui mai mare festival de film din lume: grandilocvenţa şi derizoriul. Excesul şi caricatura lui. "Scuturat" pînă la fibra sa cinefilă, Cannes-ul rămîne, în continuare, locul ideal pentru a şti cum merge lumea filmului. El preferă să se ascundă însă sub straturi de fard, paiete şi pompă de carnaval, cu fotbaliştii şi top-modelele maeştri de ceremonie... Anul acesta, tendinţa dominantă a fost filmul de epocă: secolul XIII, în Chunhyang al coreeanului Im Kwon Taek, Ludovic al XIV-lea

(prezent nu doar în Vatel, ci şi în alt film la fel de insipid: Saint-Cyr de Patricia Mazuy), inevitabilul secol al XIX-lea, în Gohatto de Nagisa Oshima şi Esther Kahn de Arnaud Desplechin, începutul acestui secol, în The Golden Bowl de James Ivory şi Les destinées sentimentales de Olivier Assayas, anii '30 în O Brother, Where Art Thou? al fraţilor Coen, războiul în Guizi Lai Le al chinezului Jiang Wen, anii '60 în In the Mood for Love al lui Wong Kar-wai şi Dancer in the Dark al lui Lars Von Trier, anii "psihedelici" - în Honest al lui Dave Stewart... Prob