Statul de drept are mulţi duşmani. Fireşte, nu toţi sînt de acelaşi calibru, nu toţi sînt de acelaşi fel, nu toţi acţionează identic. Inamicii statului de drept sînt eficienţi sau benigni, vizibili sau greu detectabili, violenţi în manifestările lor ca o lozincă scrisă enorm pe zidul unei primării sau, dimpotrivă, muţi şi subversivi ca o ocultă. Fenomenologia duşmanilor statului de drept este infinită pentru că Răul are forme nesfîrşite de manifestare. Nu îmi fac iluzii că voi inventaria exhaustiv tot ceea ce, într-un fel sau altul, minează proiectul statului de drept. În orice caz, e bine ca măcar cîţiva dintre duşmanii statului de drept să fie ştiuţi, chiar dacă reprimarea lor nu e posibilă, şi e bine să înţelegem că statul de drept, care este suprema noastră protecţie în lumea reală, trebuie la rîndu-i protejat. Nu mă voi referi aici la anumite ideologii sau la persoane, nu fac obiectul acestei analize, nici partide politice şi nici şcoli de gîndire. Pentru mine, duşmanii statului de drept nu sînt cîţiva filosofi sau ideologi, cum sînt duşmanii "societăţii deschise" pentru Popper. Nici măcar ideile care circulă mai mult sau mai puţin în legătură cu scrierile unora nu mi se par a fi cei mai periculoşi duşmani ai statului de drept. Ştiu bine că orice idee poate fi eficient combătută cu altă idee, că orice propagandă poate fi paralizată de altă propagandă şi că orice ideolog poate fi criticat pînă la anulare de altul. Există, însă, ceva mult mai profund, mult mai greu de anihilat şi mult mai greu de controlat. Există un inamic al statului de drept cu mult mai subtil şi cu mult mai eficace decît orice grevă a înfometaţilor sau manifestaţie a proştilor, există un duşman mult mai pervers decît o mineriadă şi mult mai periculos decît orice atentat anarhist. Există firea umană care cuprinde, într-un amalgam ameţitor, calităţi şi defecte, bune şi rele, mizerii şi pu