Citeam deunăzi într-un cotidian că cercetătorii americani (ah, eternii cercetători americani - anonimi, eficienţi şi tocmai de aceea atît de iubiţi de presa noastră!) au stabilit că, în timpul gravidităţii consoartei, bărbatul însuşi are simptome ale sarcinii: "producţia" de testosteron scade cu 30%, se îngraşă, oboseşte mai repede, devine mai afectuos, mai finuţ etc. Nu ştiu dacă "cercetătorii americani" sînt sau nu o invenţie a tabloidelor noastre, un fel de formulă standardizată care ascunde excesul de imaginaţie a jurnaliştilor dîmboviţeni, dar pot să certific, cu propria-mi experienţă, că cel puţin ştirea de mai sus este cît se poate de adevărată. E drept, n-am stat să-mi măsor testosteronul, dar kilogramele în plus erau vizibile de la o poştă (şi încă, din păcate, mai sînt). Şi nu numai atît. După ce s-a născut copilul, sînii au început să mi se întărească şi simţeam o nevoie irepresibilă să alăptez. Din păcate, nu am avut niciodată lapte - şi aceasta a fost principala cauză a unei stări de profundă melancolie, înrudită foarte mult cu depresia post-natală. Desigur, încercam din răsputeri să compensez acest neajuns anatomic şi să particip şi eu la creşterea şi îngrijirea sugarului. Îi făceam în fiecare seară băiţa, îi schimbam pampersul, stăteam ore întregi şi agitam zdrăngănele în jurul lui sau pocneam din degete ca la dansuri populare. Sau imitam piuitul puilor de găină. Copilul se uita cu interes la mine, mai tîrziu a început chiar să-mi zîmbească, dar niciodată n-am reuşit să stabilesc cu el relaţia aceea specială pe care o avea cu mama lui, în timp ce sugea. În paranteză fie spus, mama lui mai avea şi proasta inspiraţie să-mi sucească cuţitul în rană, vorbindu-mi despre ce mare plăcere şi ce senzaţie inedită reprezenta alăptatul. Cum era de aşteptat, în scurt timp copilul a început să se obişnuiască

cu reprezentaţia mea scenică, iar pocnetele din