A sta treaz, de bunăvoie, toată noaptea este un act căruia încă mă mai dedau la răstimpuri, dar cele două zile de care am nevoie ca să-mi revin mă fac să cred că nu prea merită. A sta de veghe noaptea întreagă este un sacru rit de trecere al adolescenţilor şi o dovadă de civism pentru boemi, dar carnea îşi are ceasornicul ei. De trei generaţii, Noaptea Albă a fost instituţionalizată de cultura juvenilă şi s-a răspîndit în cultura generală prin veşnicele îndemnuri ale publicităţii către adolescenţa eternă. America a trecut de la somnoroşii ani cincizeci, cînd numai răufăcătorii şi o mînă de drogaţi mai erau treji după jurnalul de la ora 11, la o insomnie iluminată de neon, certificată cultural şi împuternicită comercial. Scriind despre micul grup de scriitori care se întîlneau la Columbia University prin 1943, mai tîrziu etichetaţi drept "Beats", Hal Chase spunea: "Cheia întregii afaceri era plictisul". Dintotdeauna boemei i-a revenit schimbul de noapte. Cineva trebuie să stea de veghe pentru că demonii care bîntuie lumea să nu ne omoare pe toţi în somn. Pentru beatnici era o chestiune de "conştiinciozitate", termen elegant pentru "a sta treaz", slujba misticilor şi a artiştilor de la facerea lumii încoace. Totuşi, membrii troicii "beat" originale, Allan Ginsberg, Jack Kerouac şi William Burroughs, au avut unele influenţe diferite asupra generaţiilor viitoare. Recitind "On the Road", m-a izbit atît frumuseţea prozei lui Kerouac, cît şi enorma şi candida sa credinţă în America. Nu apare nicăieri critica aspră la adresa burgheziei şi a politichiei conservatoare care a făcut din Ginsberg mentorul următoarelor două generaţii de rebeli americani. Aşa cum nu poţi întîlni nici experimentul la rece sau paranoia lui William Burroughs, care le-a servit drept model ciber-distopicilor din anii optzeci şi începutul anilor nouăzeci. Ce găseşti, în schimb, este un imn adus u