Cîte sondaje de opinie, atîtea opinii despre sondaje. Ca orice produs nou post-decembrist, sondajul de opinie a strîns în jurul lui atît adepţi, cît şi contestatari, şi a devenit în scurt timp controversat, ba mai mult, ca şi economia de piaţă sau democraţia, a devenit "un rău necesar". Controversele sînt locul de întîlnire al extremelor. Căci cei ce sînt pentru sondaje le absolutizează şi le venerează, iar cei ce ce nu le agreează le demonizează, ajungînd chiar să ceară o exorcizare juridică a lor (am notat opiniile unor distinşi parlamentari despre interzicerea sondajelor). La intersecţie, iată, răul necesar. Dar destinele sondajelor, democraţiei şi economiei de piaţă se întîlnesc nu doar pe tărîmul noutăţii, ci ele devin de la un moment dat inseparabile. Nu mai are rost să repet istoria sondajelor în perioada comunistă. Ele au fost inexistente, iar sociologia a dispărut ca disciplină academică. Cu alte cuvinte, ele au apărut în România anilor '90 ca şi cum nu ar fi existat vreodată, deşi acolo de unde au venit, ele aveau o istorie de 50 de ani şi erau aşezate pe acumulări ştiinţifice importante.
Sondajele şi democraţia Din punct de vedere statistic, sondajele aduc într-un fel cu democraţia, doar de ar fi să ne gîndim că pentru a obţine un eşantion reprezentativ pentru o anumită populaţie se aplică principiul: fiecare individ trebuie să aibă o şansă egală cu a celorlalţi de a fi selectat în acel eşantion. Chiar dacă în final doar o mie de persoane vor fi alese, şi asta pentru că e dificil şi costisitor să îi întrebi pe toţi ce ar prefera, ce ar vota, cîtă încredere au etc., nu ar trebui de la început să îi excluzi pe unii şi să îi iei în considerare pe alţii. Reprezentativitatea aleşilor are aproape aceeaşi miză, dar în alt plan, atît pentru sondaje, cît şi pentru democraţie. Paradoxal, deşi este punctul cel mai vulnerabil al celor două, în România nime