Sondajele de opinie sînt, negreşit, o expresie a democraţiei moderne şi autentice. Ele sînt barometrul pentru cunoaşterea opţiunilor opiniei publice, în speţă a electoratului faţă de partidele de pe scena vieţii politice. În totalitarism, ne aducem aminte, sondajele erau nu atît interzise, cît efectiv inutile. Pentru că pluripartidismul fiind abrogat, nimeni decît unicul partid lăsat să funcţioneze nu putea fi ales (vorbă să fie!) la simulacrul numit, totuşi, alegeri. Sondajul de opinie (deşi încă neinventat) nu era, la noi, necesar şi posibil nici în perioada 1866-1938. Şi aceasta pentru că exista, în cele două Constituţii (cea din 1866 şi cea din 1923), prerogativa după care regele numeşte şi demite miniştrii. Prim-ministrul însărcinat cu formarea guvernului îl alcătuia, obţinea decretul de dizolvare a Parlamentului, stabilea data alegerilor şi, prin trucaje adesea scandaloase, le cîştiga aproape invariabil. Pînă în 1919 existau numai două partide, liberal şi conservator (regele Carol I nu accepta constituirea altora), încît, cu unele excepţii, o dată la patru ani, chema la guvernare, pe rînd, cîte unul dintre ele, fireşte, de obicei, pe cel ce se perpelise în opoziţie. La aceasta se adăuga, în această perioadă, faptul censului electoral (impozitul pe venit) care reducea, practic, electoratul la un procent minimal (nu trecea de 5%) din populaţie. Cum ar fi putut acţiona, în aceste condiţii date, un sondaj de opinie, chiar de ar fi fost inventat? Sigur, lucrurile s-au complicat după 1919. Harta politică a ţării se modifică total, apărînd noi partide politice, iar votul devine universal pentru bărbaţi (femeile n-aveau dreptul să se prezinte la urne). Dar şi acum, factorul constituţional (adică suveranul) nu asculta de voinţa populară, ci de preferinţele sale. Pînă la moartea sa, petrecută în 1927, regele Ferdinand avea încredere numai în PNL, condus de Ion I.