"Ziceţi-mi Lomdepapie", ar putea spune Lomdepapie dacă nu ar şti, cum ştie orice om de cultură cît de cît om de cultură, că aşa începe marele Herman Melville nemuritorul roman despre caşalotul in-folio pe nume Moby Dick. Aşa şi noi, mult ne dăm interesul să fim altfel, adică să trecem în mod firesc, şi din aproape în aproape, dinspre cărţi spre realitatea fără cărţi, adică de la livresc la absenţa acestuia. În realitatea de zi cu zi, Lomdepapie se plimbă pe stradă, trece prin dreptul unei case din vremea anului 1912 şi se gîndeşte el cam cum anume ar fi să fie povestea asta cu trecerea timpului; "o mai fi careva în viaţă de atunci", se întreabă Lomdepapie pe cînd tocmai trece pe lîngă hardughia aceasta mirosind a ciorbă de varză amestecată cu mirosul ăstora de la echipele de dezinsecţie care se arată la poarta imobilelor cu un fel de vermorel, adică un aparat din acesta pentru stropit via, cu mîner lateral ... Mă opresc din poveste izbit de reproşul care-mi răsare înainte în chiar procesul creaţiei, mi se arată un amic de prin Institutul Politehnic care-mi zice cum că regretă că scriu tot soiul de năzbîtii care nu folosesc nimănui, în loc să mă recuplez la ceea ce am fost şi să devin mai mult decît atîta: adică Proclamaţia, mitinguri, ochii să-i ţin mereu sus spre steaua fericirii colective, inima bărbată să-mi fie şi intens militantă. Nu ştiu ce să-i spun, înainte de toate ar fi de arătat că limba a început să mi se întărească, un gust fără gust mi se preumblă dinspre bolta palatină spre omuşor şi invers, mai apoi urmează lignificarea, mestec lemn, apoi placaj, pe urmă iarăşi grav mă uit la steaua fericirii colective şi dă-i cu pedesereul, şi cu cedereul, şi cu teteleul, şi cu pepeleul, grav trebuie să fiu, în tranşee să mă menţin, cu un bocanc ac şi cu altul pac îmi fierb degetele picioarelor, nu mă plictisesc nicidecum, bonetă am, chipiu am, pantalonii şi e