Intr-un best-seller al teoriei tehno-culturale (L’inertie polaire, 1990), Paul Virilio descrie, in linia lui Baudrillard (despre simulacru) si cea a lui David Harvey (despre compresia cronotopica), citiva din parametrii noii existente cibernetice la interfata realului cu virtualul: transparenta (nu doar spatiala, ci si temporala, marcata prin dilatarea primei dimensiuni si comprimarea celeilalte), dromoscopia (iluminarea prin si de catre viteza a universului fenomenelor perceptibile), inertia (consecinta a instantaneizarii virtuale a activitatii umane). Pastrind termenii lui Virilio, instaurarea unei „durate fara durate“, din care intervalele (cum ar fi cele ale deplasarii) au disparut, inlocuite de lumina numerica a prezentului-viteza etern (ultima sintagma imi apartine), e deopotriva rezultatul accelerarii performantelor mijloacelor de transport in epoca post-industriala (Harvey) si al generalizarii avatarurilor cibernetice ale tehnologiei comunicationale si mediatice in ultimele doua decenii (e-mail, teleconferinte, transmisii TV live 24 de ore din 24, linii de chat, telefonie mobila WAP etc.).
In urma cu citeva zile, am avut prilejul sa urmaresc efectul dromoscopiei pe propria piele, calatorind intr-o masina care a parcurs distanta Sinaia-Bucuresti (aproximativ 120 de kilometri) in 45 de minute. Ca, la 180 km/h (viteza medie), peisajul incepe sa stea pe loc, laolalta cu celelalte masini, e un lucru pe care o parte din cititori probabil l-au experimentat deja, fie in avion, fie pe autostrazile patriei sau ale strainatatii. Dar ca, la 215 km/h (viteza maxima atinsa), imposibilitatea de a mai distinge intre vehicolele dinamice si cele statice (inclusiv corpul uman, cu ficatul marit, simturile dilatate si abdomenul presat in scaunul „Recaro“) devine o regula nu a deplasarii, ci a amplasarii in „inertia polara“ decretata de Virilio, e o alta chestiune, ac
